asteapta!

Da! Asteapta!!!

Zic eu, omul care nici cand mananca nu sta linistit, cu toate ca stie ca graba aceasta ii va aduce numai probleme de sanatate.
Viata iti da tot, cu conditia sa astepti! Si azi mi s-a adeverit.

Numai cand te gandesti ca atunci cand vorbesti cu o persoana si o tot intrerupi, fara sa iti dai seama ca de la un moment dat acea pesoana isi va pierde ideea si in loc de a spune tot, va reusi sa spuna doar o parte din "tot". Intrerupem persoanele ori ca vrem sa ajunga mai repede la "subiect", ca nu mai avem rabdare, ori ca noua ni se pare ca oricum orice va spune noi deja stim, ori nu ne pasa si vrem sa termine mai repede. In oricare din cazuri, noi nu putem astepta. Si astfel, fara sa ne dam seama, fara ca persoana in cauza sa isi dea seama, o ranim. O facem sa ne spuna ce/cat vrem noi...in loc sa asteptam, sa lasam persoana sa se descarce, sa ne explice, sa se simta bine ca poate si e lasata in voie sa isi spuna parerea, ca e respectata.

Sa nu uitam de cozi. Cozile sunt o prostie, o prostie de care, cel putin romanii nu vor sa scape. Ne mintim intr-una ca uram cozile, cand de fapt le iubim. [cel putin asa vad eu lucrurile] In fine, ideea e ca ne plangem si ne enervam si dam vina pe toata lumea de la femeia de serviciu pana la presedinte pentru simplul fapt ca ne grabim. Eu sincer, dar sincer, cred ca daca toata lumea ar pleca spre un ghiseu cu un dram de liniste si nu s-ar gandi doar la "azi, oare cate ore va trebui sa stau la coada aia infernala ca sa apuc sa platesc ca un om cinstit cheltuielile?", ci ar merge gandind "am timp, nu ma grabesc"...cozile nu ar mai fi asa mari, sau ar fi, avand in vedere placerea neinteleasa a omului de rand de a sta la coada. Ca o paranteza, ii inteleg pe cei ce stau la coada...nu de mult, in timp ce asteptam sa platesc factura RDS, si ma uitam din minut in minut la ceas, ca doar in 15minute trebuia sa fiu la ceva meci...o doamna mai in varsta incepu a face conversatie cu mine. Din politete, nu am putut fi indiferenta, asa ca m-am purtat cuviincios si am vorbit cu stimata doamna...in doar 10 minute aflasem tot ce nu stiam/nu vroiam sa stiu despre tara, comunism, fiice, politica, partide, pensie, saracie, sot, curatenie, etc. Si abia atunci mi-am dat seama, la oameni de aia le plac cozile ca abia cu ajutorul lor se pot descarca. Din cauza stresului si a nesfarsitei grabe, isi dau seama ca nu mai au cu cine vorbi [in cazul batranei, cauza era singuratea] si atunci...sa stam la coada!

Apoi mai sunt si genul acela de oameni care cand dau peste o problema, de obicei de una legata de suflet, minte, iubire, etc...vor sa fie lasati in pace, in propria lor durere si sa se vindece singuri. Eu ma numar printre acestia. Nu imi place sa fiu stresata cu intrebari de genu' : "dar de ce esti asa?","dar de ce nu vrei sa vorbesti cu mine?", "nu ai incredere in mine?", "spune-mi, ce pot sa fac sa te simti mai bine?" La cea din urma intrebare raspunsul ar fi "sa ma lasi in pace!", dar cum nimeni nu poate fi atat de direct, mai ales cu persoanele la care tii, ajunge doar sa spui "imi pare rau, dar sunt obosita si as vrea sa ma culc", cand de fapt poate o sa mergi sa te uiti la un film, sau o sa faci orice altceva care sa te faca sa te gandesti la altceva. Oamenii au impresia ca daca "intra"in tine cu intrebari, daca te descos, daca iti arata ca sunt acolo pentru tine, tu te vei simti mai bine, cand de fapt, ei te dau mai tare peste cap. Tu stii ca nu esti ok si iti dai seama ca tu nefiind ok ii faci si pe ceilalti si fie confuzi si apoi incepi sa te simti vinovat si din cauza aia. Nu e mai usor ca ei doar sa astepte? Ca tu oricum stii unde gresesti, dar iti trebuie timp sa rumeni...si dupa ce ti-ai revenit, intoarcerea va fii mult mai triumfatoare. [prin tot pasajul acesta nu doresc sa fac pe nimeni vinovat de nimic, in caz ca unii care il vor citi, se vor simti]

Sa nu vorbesc de cei obsedati de ceva. Sunt tot felul de obsesii, de mai multe feluri, dar in final tot obsesii se numesc. Cei care vor un partener... aceia vad in oricare persoana care vorbeste cu ei un posibil iubit/iubita si fara sa isi dea seama o arata. Oamenii simt cand esti disperat si de aia se indeparteaza si tu ce faci, incepi sa fii si mai obsedat si complexat si instabil. Cred cu tarie ca orice trebuie sa se intample se va intampla. Ca un exemplu palpabil, tin minte ca anul trecut eram si eu la randul meu obsedata de ideea de a avea un iubit. Ii uram pe cei cuplati, nu mai suportam malul, nu mai suportam filmele siropoase si tot timpul ma plangeam "eu ce am de nu pot avea un iubit?". Incepusem sa cred ca arat intr-un asa hal incat nimeni nu ma poate dori, am inceput sa ma vad grasa, sa ma indoiesc de abilitatile mele mintale siii ma plangeam intruna. Am scazut la scoala, in loc sa slabesc m-am ingrasat si ghici ce, no boyfriend. In ziua in care am zis "nu-mi mai pasa, nu mai am nevoie de un iubit" totul s-a schimbat[adevarul era ca deja se terminase si scoala si eram libera din multe puncte de vedere]. Si, cum am inceput sa nu mai caut iubiti, au inceput sa ma caute ei pe mine. In prima saptamana aveam deja 2 pretendenti, apoi 3...pana am ajuns in curs de 20zile la 4. Si eram asa de aiurita, nu imi venea sa cred...si atunci mi-am dat seama, ca daca as fi asteptat si nu as fi umblat ca o obsedata probabil as fi fost si mai fericita si sigur nu as fi scazut la scoala. [ si da, am reusit sa slabesc]

E ciudat ca fix eu sa vrobesc despre verbul "a astepta", dar simt nevoia sa o fac. In viata toate momentele frumoase le pierzi tocmai din cauza faptului ca nu mai poti astepta si vrei altceva, vrei alt moment mai frumos, mai bun, mai scump, mai stralucitor...

Cel mai bun exemplu pentru tot ce am vrut eu sa zic mai sus e filmul "click".

trebuie sa scriu

Azi a fost ziua concluziilor. Azi am auzit lucruri care nu as fi vrut probabil sa le aud si tot azi am recunoscut adevaruri dureroase, adevaruri negate. Nu sunt nici trista si nici fericita. De fapt, SUNT trista, sunt trista cand vad ca nu pot "ridica" oamenii de langa mine, cand vad ca tot ce mi se intampla mie e ok, cand vad ca nu mai am probleme si ceilalti de langa mine au si eu nu pot si nu stiu ce/cum sa fac ca sa ii aduc in starea mea. E mai mult sentimentul acela de vinovatie. Mai demult, puteam consola si vorbi cu oricine pentru ca si eu la randul meu aveam n probleme de rezolvat si ii intelegeam sau vroiam sa ii inteleg ca apoi sa stiu ca cineva ma va asculta. Acum, eu sunt pusa in pozitia celui care asculta, eu nu am asa-zise "probleme" de impartasit si tot eu nu stiu cum sa ii fac pe ceilalti sa se simta mai bine si sa fie fericiti, daca eu sunt fericita. Stiu, sunt o egoista, si o recunosc!

Am ajuns sa las in spate prieteniile de anul trecut doar din cauza faptului ca simt ca nu mai am ce impartasi cu lumea aceea si ca simt ca nu mai pot cara atatea "poveri" dupa mine. Am inceput sa vreau a fi lasata in pace si uitata. Eu, eu care muream dupa noi contacte, noi prieteni, noi conversatii...eu, am inceput sa evit oamenii si azi chiar sa freak out cand un tip a inceput sa faca conversatie cu mine! Eu, care acum cateva luni, as fi vorbit ore cu orice persoana dornica sa ma cunoasca.

Stiu de ce sunt asa. Mi-am dat seama de ceva timp, azi doar am recunoscut-o. Adevarul e ca nu mai am nevoie de oameni, deoarece am langa mine un iubit, care atunci cand il imbratisez simt ca strang in brate o lume intreaga, plus ca pe langa asta mai am si o prietena foarte buna, care in caz de ceva goluri e langa mine intotdeauna gata sa le umple.

Tot timpul am stiut ca sunt puternica si ca oricand as putea incepe de la 0, asta e cel mai mare avantaj pe care il am, doar ca niciodata, cel putin pana azi, nu am putut-o recunoaste. Cand viata ta se umple cu iubire neconditionata, cand tu reusesti sa lasi in spate toate frustrarile copilariei si toate complexele, cand simti ca ai ajuns sa controlezi tot, atunci nu mai simti nevoia de alte persoane. Si ajungem la narcisism. De asta nu am putut niciodata sa recunosc tot ce am scris mai sus, pentru ca a recunoaste ca pot ajunge o narcisista e ca si cum m-as trimite singura la spanzuratoare. Nu vreau sa recunosc ca as putea reusi singura in viata, inca trebuie sa traiesc cu ideea ca am nevoie de oameni pentru a reusi, nu vreau sa-mi refulez trecutul.

Si mai e si problema "manipularii". Am inceput sa observ ca o practic inconstient, cu oameni cu care nu vreau sa o practic. Poate nu e chiar manipulare, dar oricum, orice as face simt ca ii constrang pe oameni sa actioneze exact cum eu doresc si simt ca prin orice gest de al meu ii condamn la un favor, de orice fel. Asta NU suport!!!

Imi place unde am ajuns, in sfarsit dupa atatia ani, pot spune ca sunt mandra de mine. Dar in acelasi timp, ma sperie persoana care am devenit si imi dau seama ca zilnic imi caut scuze pentru comportamentul meu. Oamenii care nu gresesc nu isi cauta scuze! Prin urmare, azi mi-am dat seama ca gresesc. Gresesc in multe feluri...ma consider superioara altora [si nu ma refer din punct de vedere intelectual, ci vestimentar, comportamental sau din perspectiva mea asupra vietii, maturitatii mele], nu mai accept lumea asa cum e ea-ori incerc sa o schimb ori fug de ea, joc teatru, doar ca sa fiu lasata in pace si ca sa nu par nesociabila, sunt irascibila si tind sa invinovatesc lumea mai draga mie pentru frustrarile mele, nefiind capabila sa imi recunosc cinstit greseala. Sunt intr-un fel, un personaj din "mean girls", singura diferenta e ca eu is updatata.

Timp de cateva luni, dandu-mi seama de tot ce am scris mai sus, imi ziceam zilnic "de maine ma schimb!", "de maine nu mai fac aia", "de maine ..."...si ghici ce? Au trecut deja cateva zeci de "maine". Nu pot zice ca nu am ameliorat anumite iesiri, doar ca din moment ce in sufletul meu tot exista [doar eu refuz sa le arat] nu e tot acelasi lucru?

Si da, sunt frustrata.

Ieri, cineva mi-a zis "esti un om foarte bun". Nu cred ca mi-a mai zis vreodata cineva asa ceva. Mi-o venit sa imi dau palmi si i-am raspuns sincer "am fost, acum sunt dezamagita de mine insumi". Si acea persoana a spus ca varsta e de vina, sincer, din tot sufletul sper sa aiba dreptate. Si da, mai demult chiar eram un om bun, chiar iertam imediat si incercam sa uit tot doar ca nu cumva reamintindu-mi sa incep sa urasc persoana respectiva. Tineam mult la "fii un om credincios!", nu ca acuma nu tin, acuma doar actionez dupa propria-mi perspectiva a ce inseamna a fii un om credincios. De multe ori, in decursul acestui an, imi venea sa ma razbun... sa ma eliberez de toata acea tensiune si furie tinuta captiva timp de atatia ani, dar nu am facut-o..sau cel putin nu pe fata, doar in vise subconstientul ma razbuna.

Sunt un fel de epava bine redecorata deasupra, vopsita in culori colorate, lustruita...

i did it. i rised above.

Sunt multumita. Am ajuns sa pot spune "i did rised above". Cum? Cand? Unde? In decurs de, sa zicem, luni. Da, sunt independenta. Si nu ma refer la independenta financiara..etc, ma refer la independenta fata de persoanele fata de care aveam o oarecare "dependenta". In fond si la urma urmei, cu totii avem "our person", cea care ne cunoaste poate cel mai bine, care a fost cu noi in momente mai bune sau mai putin bune, care, chiar daca e imperfecta, ne raneste, e tot acolo si cand cortina cade. In viata, oamenii vin si pleaca [exemplul cel mai bun, povestioara cu gara si trenul]. Oamenii cu adevarat importati sunt cei care raman cu tine pe tot parcursul calatoriei, sau macar o buna parte din ea. E usor, sa renunti la o prietenie veche, doar din cauza ca au aparut alte persoane noi si cu potential, dar nu e intotdeauna indicat. Nu trebuie sa renunti la prietenii vechi, doar din cauza faptului ca oamenii nu mai sunt aceiasi. Nici tu nu mai esti acelasi. Te schimbi zilnic. In bine, in rau, depinde din ce unghi privesti.

Azi am fost pusa intr-o imprejurare ciudata. Intr-un fel a trebuit sa ma decid, ce aleg: o prietenie veche, ciudata, cu lacune...sau una noua, fresh, plina de necunoscut? Decizia pe care am luat-o, a fost...Nu voi renunta pe deplin la prietenia veche, nu se stie niciodata, daca persoana noua nu ma va lasa in favoarea uneia mai noi, dar in acelasi timp, nu voi mai fi "legata" de acea persoana. Viata e plina de conexiuni, de ce sa renunt la cursa pentru cunoastere?

colaps

. Am ajuns la saturatie totala. M-am saturat de unii din jurul meu, m-am saturat de sistemul tampit de invatamant, m-am saturat de vremea de afara, m-am saturat de noiembrie, m-am saturat de ora 6:35, m-am saturat de mine...

Tind sa cred ca nu mai am de ce sa ma satur. Am epuizat majoritatea variantelor, sau poate, daca stau bine sa ma gandesc, ar fi totusi ceva de care nu m-am saturat-nu m-am saturat de timpul liber [pe care si asa il intalnesc rar] si de iubire, acceptare, intelegere, caldura-lucruri de genu'. Sa revin la idee, de ce m-am saturat?
M-am saturat, deoarece simt ca nu mai exista nimic productiv, parca as fi o leguma. Nu-mi place cand sunt irascibila [cu toate ca mai nou, sunt mult prea des asa], nu-mi place ca nu ma stiu controla, nu-mi place ca incerc sa fac ceva bine, sau sa fiu draguta intr-un fel sau in altul si la sfarsitul zilei tot nu a iesit precum era preconizat. Nu-mi place cand oamenii spun lucruri urate sub egida "era o gluma"-deja e un cliseu tot. Nu-mi place sa-mi schimb radical atitudinea doar din cauza unor factori externi/interni, factori de care in mod normal nu ar trebui sa-mi pese-dar ghici ce, mie imi pasa mult prea mult....si lista e atat de lunga incat nici eu nu o stiu pe toata.

Ma simt neputincioasa atunci cand ma vad infranta, si nu infranta de oameni, cred ca peste asa ceva trec mai usor, ci cand sunt infranta de mine insumi. Cum reusesc? Simplu. Incerc sa fac ceva, pun chiar suflet in acel lucru [dorind sa demonstrez cine stie ce?!] si ajung la un moment cand pur si simplu renunt. Renunt pe ultima suta de metri, imi plang de mila, dar nu ma pun pe treaba, ma complac in infrangere. Da, stiu, e doar vina mea, de ce nu gasesc o cale de a schimba lucrul acesta? Nu stiu. Sau stiu, si nu vreau sa realizez?

Dar ce e de facut in momentul cand nu mai ai chef sa faci nimic? Sau cum definesti acest "nechef"? Eu zic ca sunt mai multe cauze/variante de raspuns. Unu la mana, cand mintea ti-e ocupata de griji [puerile sau nu], de indoieli, de suparare, de ... eu, cel putin, nu pot face nimic altceva, stau si ma gandesc tot acolo. Si daca in acest timp port o conversatie cu cineva, mintea mea tinde sa se concentreze tot pe acele aspecte, si nu-mi mai dau pace. Cateodata totul se rezolva cu o baie fierbinte sau un episod din gossip girl cu o cana mare de ceai in mana. Dar si asta, doar atunci cand te hotarasti sa iti misti fundu' din fata compului. Bun, prin urmare e tarziu si eu ar fi trebuit sa fac orice altceva [invatat pt teza, dormit, facut baia aia lunga sau vizionat un episod din gossip girl, etc] decat sa-mi postez frustrarile. Dar viata e imperfecta, eu sunt imperfecta, prin urmare- scriu pe blog.

nu pot sa cred.

Da, nu pot sa cred! Pur si simplu, e prea mult, e prea perfect, e prea prea...

Azi, am stat de prea multe ori sa-mi pun intrebarea, cum si cand m-am schimbat atat de mult? Toate postarile mai vechi sunt parca ale unei alte persoane. Persoana aceea nu recunostea niciodata ca e posibil sa ti la cineva, nu dorea sub orice chip sa-si arate sentimentele, dorea afectiune si cand o gasea facea cumva si se indeparta singura, ca urmare plangandu-si de mila ca nu e dorita. Tot timpul isi dorea lucruri si cand era pe cale sa puna mana pe ele se speria si fugea cat o tineau picioarele. A, sa nu uit, avea unele principii [lucru foarte bun,zic] doar ca nici ea nu stia ce e cu principiile alea si de unde au aparut si daca s-a gandit intradevar la ele ca la niste ' principii' sau pur si simplu le-a adoptat. Apoi, era atat de frustrata si complexata. [nu cunostea inca karma]...si lista poate continua la nesfarsit.

Apoi, intr-o zi, si-a luat inima in dinti si s-a aruncat intr-o cursa periculoasa, s-a aruncat in cursa dragostei [suna mult prea poetic]. De la inceput stia ca nu poate fi usor, stia ca e o mare probabilitate sa sufere foarte mult, stia stia multe...dar, fiind satula sa tot treaca pe langa oportunitati, lua decizia [inteleapta] sa mearga inainte. La inceput, firav. Totusi nu putea dintr-o data sa fie prea deschisa, prea calda, dar aplica 'baby's steps' si in fiecare zi cate putin. Acel 'cate putin' a adus-o in pragul de 'mult' si 'foarte mult'. Astfel ca, dupa cum vedeti, dupa mai mult de 2luni, persoana noatra a ajuns la un asa-zis apogeu[un apogeu care nu va scadea, ci va ramane constant-cel putin asa se preconizeaza].

Stiam ca noi tot timpul cautam in persoanele de langa noi propria noastra fiinta, [suntem narcisisti] dar nu credeam ca imi voi gasi acea persoana, si mai ales ca totul va fi mult mai perfect decat m-as fi asteptat vreodata.

Acum nu mai visez, nu ma mai gandesc 'oare merit toate astea?' 'daca se va intoarce roata, ca sunt prea fericita acum?'...NU, acum iau totul ca atare, traiesc clipa, ma bucur de ea...si las viitorul sa-si urmeze cursul. Nimic nu e intamplator, si DA, gandesc pozitiv.

[va urma]

deprimant

Totul e la fel...in fiecare zi!

Deja m-am saturat, fac acelasi lucru in fiecare zi, nu mai pot! Ma trezesc in jur de ora 11, nici prea devreme, nici prea tarziu-se supara mama. Iau micul dejun, sau depinde...de multe ori astept pranzul. Nici cafea nu mai beau de ceva timp, parca nu mai are farmec...apoi trec la comp, pornesc messu', citesc mailurile, mai dau si o tura pe hi5, din moment ce sunt atat de parasita aici la tzara, am ajuns sa consider hi5-ul my only social life...e foarte trist-stiu! Apoi daca nu gasesc pe cineva dornic de vorbit, pe mess, intru pe www.elle.com si ma uit la colectii, din nou si din nou...apoi mai fac pauza de baut apa, si iar...citesc bloguri, mai dau o tura pe hi5, poate cineva a lasat un comment ceva...apoi pauza, vrea fratele meu la comp. Cand vad k la comp nu mai am loc, ma duc in fata televizorului, acolo butonez pana ma enervez...si iar ajung in fata compului. Incepe deja un cerc vicios. Ajung ca e seara, toti prietenii iau drumul petrecerii, k doar e vacanta, omu' normal nu sta in casa seara si eu raman cu blogurile si colectiile de moda! Si asta se intampla deja de cel putin o saptamana! Se pare ca nimeni nu ma aude cand zbier si ma zvarcolesc k sa ma pot trezi din acest cosmar. Nimeni nu intelege si nimeni nu vrea macar sa incerce.

Am ajuns sa spun ca abia astept sa inceapa scoala, sa pot prinde si eu pentru scurt timp aripi!

confesare

...bucurie!

Sunt asa multe lucruri de spus si in acelasi timp asa de putine...Azi chiar ma gandeam la diferentele dintre relatii, dintre relatiile amoroase. Ce am invatat din ele??? Si raspunsul a tot incetat sa apara...

Penultima data cand m-am lasat purtata de val, sa-i spunem asa, m-am analizat, mi-am analizat partenerul, am analizat relatia noastra si tot ce a fost, sau nu a fost bine...cu scopul de a fii informata pe viitor! Am zis "data viitoare voi stii exact ceea ce caut!". Si asa a si fost, pana la un punct!

Am crezut k l-am gasit pe "the one" pentru restul liceului. Era exact asa cum imi dorisem eu intotdeauna, nu are rost sa ii enumar calitatile. Eu m-am purtat cu el poate intr-un mod mai bizar, am lasat dulcegariile la o parte si am vrut sa-i arat si partea neslefuita a personalitatii mele. Initial totul a fost ok, tipul suporta cu stoicism. In nicio relatie de pana atunci nu ma purtasem asa. Tot timpul am incercat sa fiu draguta, sa fac compromisuri si ajungeam intotdeuna la acelasi verdict...frustrarea. Tot timpul mi se parea ca poate dau prea mult si nu voi primi, sau etc etc. Si cu acest tip a fost exact opusul. Timp de o luna de zile, am fost "groaznica" din foarte multe puncte de vedere. Am vrut ca el sa vada cu cine se leaga la cap, sa se uite dincolo de aparente, dincolo de fizic...Apoi, m-am inmuiat si eu, am inceput sa tin la el, si inca cred ca el a fost, si va ramane, prima iubire. Ca o paranteza, intotdeauna mi-am dorit ca prima iubire sa fie la 16 ani...si mi s-a indeplinit dorinta! Dar cum nimic nu tine la nesfarsit...am ajuns si noi la capatul relatiei noastre. Acum nu regret nimic, e ca si atunci cand ajungi la o destinatie, unde nu credeai ca vei ajunge, dar cand ajungi nici nu-ti mai pasa, pentru ca drumul, calatoria pana la acolo a fost cel mai frumos lucru care ti se putea intampla!

Si cum ziceam, azi am stat sa ma gandesc...ce am invatat din relatia asta? e mai bine totusi sa fi dragutza, sau mai bine asa pe fata?

Inca nu sunt sigura de raspuns, dar cred ca totul consta in echilibru, nimic ce e prea mult nu e bun! Se spune ca dragostea te loveste atunci cand esti nepregatit...chiar daca momentan eu nu sunt deloc pregatita pentru un nou inceput, poate as vrea sa fiu lovita...dar mi-e frica!

Cred ca nimic nu e intamplator pe lume, normal ca si noi avem o mica contributie la cum va fi "intamplarea", dar ideea e ca nu cred in coincidente. Va veni si momentul si locul si tipul...nu ma grabesc, vreau sa ma bucur de mine cat mai pot, chiar daca asta suna a narcisism.

si din nou...BARFA!

...ce ne-am face noi fara asa mult doritele barfe? oare s-ar opri timpul in loc sau ti-ai pierde locul in ierarhia vietii relativ sociale in care traiesti? sau ai fi prea "incult" daca nu ai barfi si tu asa putin pe cineva?

Recunosc, sunt momente in care pur si simplu nu ma pot abtine si atunci mai fac remarci la adresa anumitor persoane. Nu sunt perfecta si nici ipocrita. Dar e o diferenta, zic eu, in a barfi pe cineva intr-un mod superficial, a face pur si simplu simple observatii in cercul meu de prieteni si a tine evidenta mai multor persoane. Gen "cu cine umbla x", "ai vazut ca azi y a facut aia..." si lista continua.

Sincer, pe mine nu ma intereseaza viata personala a nimanui, in afara poate de cea a prietenelor mele cele mai bune, cu care am o oarecare deschidere si intr-un fel sau in altul o astept inapoi, dar ATAT. Cu ce ma ajuta pe mine ca individ sa stiu ca x s-a cuplat cu y, sau ca z il inseala pe w? Care-i scopul?

Si da, chiar daca de obicei spun ca nu ma deranjeaza ce spun ceilalti despre mine, mai ales daca sunt minciuni...totusi ma doare. Ma doare pentru ca dintr-o mica barfa se pot pierde multe. Te poti desparti de o persoana draga, poti pierde prieteni si mai ales te alegi cu o reputatie proasta si o imagine de la inceput stricata. Si totul de ce? Din cauza faptului ca unii oameni se plictisesc si din cauza ca singura lor ocupatie e BARFA!