Life is funny

How come we never see what we have, but only what we wish we had? How come we are being completely miserable because our life is not exactly how we wanted to be, but cannot be happy for the nice things that we already have? How come the sadness takes over the happiness? Why is that happening and moreover, why do we let it happen?

When I want something I get it! Even if it is right now, or after a year, I always get what I want, if that thing is something that I can change. Look at my grades, my physical shape, my diet, my behavior. I can change those if I want to get the results and I am doing that. But, what about the things we want but we have no power over them? Where does that leave us? I like to believe in destiny and that everything happens for a reason, but at the same time if I want something so bad, for so long, and it is not happening, I cannot be okay with the idea. I cannot stand and watch how other people have what I wished for so long. Call me selfish or whatever, but I’m being honest. Those people don’t even realize that what they have is what others wish for. And no, it’s not about money, or fame, or looks. It’s about having fun, not being alone, about living your life at the fullest, about being young and stupid, about making bad decisions that will lead to good stories, about me in my 20. But, if look deep into my soul, it is also about not having a clue on what I want to do next. I am kidding myself that I have everything figure it out, but I don’t. In fact, I have no idea. I don’t know what I want to be, I don’t know what I like anymore. I don’t know which way to go, so I will focus on school, because at least that scholarship helps me survive. But in the meantime, I have no idea where next. And I don’t know if this is just a phase or something more. I mean, I love writing, but I’m not writing about what I would like to. I would like to have a part-time job, but I could not find one that would make me happy-or just find one. I would like to create something, but I gave up on the jewelry idea, because I cannot do it alone and because honestly it is not that profitable. I was thinking of designing my own clothes, but until I will have my own sewing machine and learn how to use it and how to draw and design, it might take a year. Last year I wanted to because a makeup artist, I even bought a makeup kit…but had no clients and I don’t think I have much of a talent in makeup. I would like to be a model, but hey, I’m just 1, 70 and in Romania is really hard to do anything about it, unless you are willing to be dressed like a whore-which I am not. I don’t even dream of buying clothes. First because I know I cannot afford it, second because I have nowhere to wear them, third because I already have the bare necessities, so why need more?

Where am I going? I don’t know! What do I want? I don’t know! What should I do? I have no idea. But until I figure it out, I will focus on school, cut my hair, do sports, take care of my teeth and be careful with my diet, sleep 8h/day, read and try to stay organized, because if I cannot change the chaos in my soul, at least I can do something about the one in my exterior life.

Any thoughts?

si s-a spart globul cu fulgi de zapada.

Da, s-a spart. Nu stiu, sa ma bucur, sau sa-mi para rau.

De cand ma stiu locuiam intr-un glob cu fulgi de zapada. Nu ma pot plange, era frumos. Era calm si liniste cateodata iar apoi pe nesimtite cineva venea si scutura globul, ma ametea putin, sau ma speria -depinde de intensitatea scuturarii- si apoi ningea, si eu eram fericita. La un momendat ma rugam sa vina cineva sa atinga globul si sa faca fulgii sa se miste. Dar eram si trista tot asteptand pe altcineva sa ma faca fericita si tot traind stari emotionale dupa cum aveau ceilalti de afara chef. Si atunci am inceput sa ma uit prin glob afara. Eram curioasa, parea ceva nou si inedit. Vedeam alta viata, toatal diferita si foarte multa libertate, mult prea multa...

Lumea a uitat de glob si am ramas singura si parasita si fara fulgi de zapada. Tristetea ma facea sa imi doresc tot mai mult sa ies din glob si sa vad ce e dincolo. Pana intr-o zi...

Intr-o zi, cineva, neatent fiind lovi globul si acesta cazu. Cazu pe podea si se sparse. Acea clipa a fost cea mai urata din viata mea. Credeam ca voi muri. Am fost lovita cu o putere imensa si nu credeam ca voi putea supravietui dupa un asemenea incident. Dar asa incet a inceput din nou sa ninga. Erau fulgi si erau bucati mici de sticla, granita mea zbura in aer.

Atunci am simtit ca sunt libera. Bun, libera... dar libera spre ce?
Mai conta? Puteam in sfarsit sa gust libertatea dincolo de globul cu fulgi de nea si mai ales nu mai trebuia sa astept dupa nimeni sa vina si sa ma faca fericita. Acum puteam eu singura gasi metode de a ma face fericita.

Voi fi fericita inafara globului? Nu-mi va parea rau ca s-a spart? Nu stiu, dar ce stiu e ca sunt libera.

cred ca se numeste PACE.

E alba, e calda, dar nu te orbeste. E sincera, e calda, e calda... e doar, calda. Nu stiu de ce e calda, dar eu o simt calda, si usoara. Sau nu? E ciudat, pare usoara, dar cand te inveleste e grea, dar nu te apasa. E grea ca te transpune in altceva, dar nu te apasa,nu. Te elibereaza.

si te face incoerent. As zice ca e ca iubirea, iubirea aia de a fii indragostit. Sau betia.

Nu, nu poate fi ca betia, pentru ca la betie rareori esti calm, la betie esti plin de viata si asta ti se imprima si pe trup. Asta e altceva. Este liniste, este privirea aceea de acceptare cand ridici pe cineva de jos, e surasul acela suav cand vezi un bebelus gangurind.

Si in tot amalgamul de liniste, caldura si eliberare e incoerenta.

Dr House, eu ce diagnostic am?

Sa incep. De dimineata incep durerile acute de spate sa-mi aminteasca de vechile lupte. Apoi o foame crunta de fericire ma loveste. Cad la pat. Ma doare capul si ametesc. Incercand sa fiu fericita obosesc.

Si asta nu e tot. Din cand in cand ma loveste depresia. Ea ma baga in pamant. Dar beau apa plata cu lamaie si asta ma trezeste. Pentru moment. Pana intalnesc oglinda.

Oglinda e cea mai buna prietena si implicit cel mai de temut dusman. Niciodata nu stii azi care dintre ele va fi. E imprevizibila. Dar nu neaparat rea. Nu. Ea este doar ea, cu 2 fete. De parca nu ne-am obisnuit cu fenomenul acesta comun.

Ti-am zis ca imi place sa mananc? Da, sunt o gurmanda. Ador mancarea si ador s-o gatesc. Dar azi nu, azi nu mananc. Spiridusii m-au tras azi noapte de urechi aratandu-mi ca nu mai sunt asa slaba. Voci, voci si iar voci auzeam in capusorul meu si asa bulversat.

Bun. Nu mai mananc.
Dar mi-e foame!
Degeaba, azi renunt.

Am mentionat ca deseori vorbesc singura? Da, ma apuca cateodata sa vorbesc cu mine insumi. E grav?

Leziuni fizice nu am. Cateodata, pielea mai se supara pe mine si se inroseste si ma da peste cap. Dar cu asta m-am obisnuit. E normal,nu?

Ultimul lucru pe care vreau sa ti-l zic e ca, eu cred ca am probleme cu inima. Nu stiu de ce, eu asa cred.

Hmm. Pe ce tratament ma pui?

esti in stare? sunt in stare?

Ti-as cere sa ma ucizi. Nu mi-e frica sa iti cer asta, mi-e frica ca poate nu o s-o faci tandru. Stiu, eu nu sunt in stare sa ma sinucid, pentru ca sunt prea ipocrita. Mi-e frica de iad. Si totusi, traiesc unul. De ce mi-e frica oare?

As vrea sa ma ucizi suav. Ca o calatorie minunata spre un sfarsit etern. Ca un somn fara cosmaruri, asa lin, cu imagini simple, albe, tacute, fara haos, fara zgomot, usor si frumos- da, asa vreau sa mor.

Nu stiu in ce mod vreau sa ma ucizi. Nu m-am hotarat. Totul pare prea dureros si prea mult zgomot. Ti-am zis, eu vreau sa mor intr-un cantec, sa fie armonios totul si sa nu fie o moarte obisnuita. Nu stiu de ce iti cer asta, dar poti refuza daca vrei. Depinde, cat ma iubesti de tare? Ma iubesti atat de mult incat sa ma cruti de acest cosmar pe care il traiesc? Sau ma iubesti cat sa nu poti lasa sa adorm un somn pentru totdeauna?

E greu sa ma decid ce sa fac: Sa te rog? Sa nu te rog? Sa ma rog sa mor in somn si asa nimeni nu trebuie sa ia nicio decizie? Ce sa fac? Iar uit, tu nu ma poti auzi, prin urmare nu ma poti ajuta sa ma decid. Urat.

Moartea e frumoasa, pentru ca dupa ea vine ceva mai frumos decat orice pe lume, vine viata. Da, cred in viata dupa moarte, orice moarte, de orice fel. Si eu vreau viata! De aceea vreau sa mor, ca sa primesc viata. Si de aceea te rog pe tine sa o faci. Tu esti special, tu poti, tu poti... sa ma aduci la viata pe care o merit.

Te rog ...

hai sa fugim !

Unde? De ce? Pana cand?

Nu stiu. Nu e relevant. Vii sau nu?

Nu vrei? Ti-e frica? Frica... de cine? Sau stai, nu poti tine pasul cu mine?
Trist. Eu vreau sa vii. Eu vreau sa alerg, sa alerg cu tine. De ce e asa greu de inteles? Tot ce vreau e sa alerg. Si sa zambesc. Ba nu, sa alerg doar. Azi doar vreau sa alerg, sa simt cum vantul imi palmuieste obrajii, cum oxigenul imi intareste musculatura, cum pamantul ar vrea pt o secunda sa ma opreasca dar dandu-si seama ca nu poate, ma impinge cu avant. Vezi, pana si pamantul ma ajuta. Tu de ce nu vrei? De ce nu vrei sa alergi cu mine?

Stiu, tu vrei sa privesti doar. Iti place cum altii alearga si se chinuie pt nimic. Si mie imi place asta, dar azi vreau sa alerg. Azi nu-mi pasa ca ma chinui, azi nu-mi pasa de durerile de maine, azi eu vreau sa alerg. Inca nu intelegi de ce?

Dintre toti oamenii pe care ii cunosc eu am ales sa alerg cu tine si tu nu vrei. Sau vrei? Dar frica e prea mare. Sa te impiedici poti si fara sa alergi, sa te doara gatul se poate intampla si daca doar mananci o inghetata. Totusi, de ce nu vrei sa alergi?

Mi-ai promis candva in somn ca vom alerga, ca nu o sa te mai opreasca frica. Si acum ce? Acum ai uitat?

Nu uita, eu vreau sa alerg cu tine! Ce mai astepti? Eu, eu, cat trebuie sa mai astept?

Eu vreau doar sa alerg ...

zambeste !

Mai nou e un slogan.

Am impresia ca asa voi alunga demonii. Stiu, stiu ca e banal, dar merita incercat. Ca sa fim sinceri, atunci cand vedem o persoana zambitoare fara sa vrei nu te poti abtine sa nu ii arunci si tu un zambet de-al tau si poate o data cu el sa primesti putina liniste, daca firimitura de fericire e prea mult spus. In schimb o expresie trista nu poate face pe nimeni fericit, decat pe acela care se hraneste cu durerea umana.

Si atunci, m-am gandit, daca macar putin pot produce fericire pentru altii, de ce sa nu o fac? De ce sa continui sa ma ascund sub o masca de indiferenta si sa ma complac in propria-mi victimizare?

Oamenii prea mult cauta raspuns la intrebarea "De ce sa o fac?" cand ei ar trebui sa isi intoarca privirea spre "De ce sa NU o fac?"

Cat te costa un zambet?
Oamenii care nu zambesc sunt cei care nu suporta pe ceilalti care poate reusesc sa mearga inainte, care reusesc sa uite si sa ierte.

Cand esti ranit, tinzi sa ranesti pe cei pe care ii iubesti. Chiar daca nu recunosti, cand esi lovit, vrei sa lovesti si tu, vrei sa vada si ceilalti ca tu nu mai poti sa te ridici, si sa ii aduci la pamant, sa fiti egali. Cautam disperati egalitate, si asta in fiecare zi. Sunt persoane care nu ies in oras cu alte persoane pentru ca s-ar simti prea prejos pentru ca nu au calitati fizice deosebite sau alte cele, si atunci aleg sa iasa cu oameni de talia lor, mult mai imperfecti. Oare acesti oameni nu sunt ipocriti?

Cred cu mare putere ca atunci cand fiecare om a fost trimis pe pamant, a fost trimis sa fie un om ca oricare altul, si ca toti am fost trimisi egali. Bine, unii spun "Daca suntem egali, de ce el e presedinte si eu doar o vanzatoare?"sau "De ce ea e frumoasa, are bani, are de toate si eu nu?" si lista intrebarilor poate continua. Adevarul vazut prin prisma intelepciunii mele este acela ca de-a lungul vietii, un om face o serie de alegeri, bune sau rele. Chiar daca ne-am nascut egali, poate tu in timp ce el invata, fumai iarba si te distrai la petreceri, si astfel viata la un moment v-a rasplatit pe amandoi cu cat ati meritat.
Normal ca mai este si cazul in care cel care are tot e inca mult prea mic pt a fi luptat pentru ceva, ci s-a trezit intr-un palat necunoscand cum e sa umbli cu talpile goale pe pamant.
Acesti oameni nu trebuie invidiati. Chiar daca la exterior au tot, per total nu pot avea tot.
Ce e interesant e ca de cate ori am avut ocazia sa vizitez familii cu mai multi copii si nu foarte bogate, am gasit atata bucurie incat ma incarcam fara sa realizez. Chiar daca le era greu, chiar daca si-ar fi dorit alta viata, ei zambeau si ma faceau si pe mine sa zambesc. Asta da viata !

Trece timpul si iti dai seama ca prea multe minute ti le-ai petrecut incruntandu-te, facand riduri, fiind prea ingrijorat si invidios, timp in care ai uitat sa zambesti, si sa te bucuri de ce ai si sa incerci ca minutele alea sa le traiesti din plin. Oamenii se plang ca timpul fuge fara a le da o instiintare, dar adevarul e ca timpul nu fuge, el se taraie, noi ne inchidem intr-o nava spatiala si decolam spre un univers plin de invidie si rautate, iar cand mai ne trezim la realitate si realizam ca trebuie sa aterizam, acuzam timpul de un delict de care el nu e raspunzator.

Ia viata asa cum e si bucurate din plin, pentru ca asta poti face!

2.

Si-a facut curaj si a incercat sa ii pacaleasca. Pe cine? Normal ca pe ei, pe demoni! Da, a incercat, sa ii pacaleasca... A construit un nou vis. Ai spune ca era chiar perfect, i-a adunat pe toti la un loc si le-a inscenat cea mai frumoasa poveste, in acelasi timp escapada pentru ea. Ei nu s-au prins la inceput. Ea era cea care castiga, in sfarsit. Degeaba, nu sunt nici ei prosti, au pus mana pe o victima si tin de ea cu dintii.

Ceasul cel vechi si mare de pe perete incepe sa sune. NUUU-striga ea din vis. "Nu acuma", completeaza. Se chinuie sa nu se trezeasca, sa nu piarda visul, sa ii pacaleasca. Chiar daca se zbate, chiar daca isi astupa urechile sa nu auda cum ceasul o inchide la loc in inchisoarea demonilor, nu poate face nimic. Demonii inving din nou, schimba visul si in final tot ea plange. Din nou, ea plange!

Totusi, azi are ceva ce ieri nu avea. Azi are speranta ca la noapte se va putea reintoarce in vis si schimba soarta vietii ei, ca va putea sa schimbe traiectoria visului, ca va scapa in sfarsit de ei.

Si cat spera...