Totul e la fel...in fiecare zi!
Deja m-am saturat, fac acelasi lucru in fiecare zi, nu mai pot! Ma trezesc in jur de ora 11, nici prea devreme, nici prea tarziu-se supara mama. Iau micul dejun, sau depinde...de multe ori astept pranzul. Nici cafea nu mai beau de ceva timp, parca nu mai are farmec...apoi trec la comp, pornesc messu', citesc mailurile, mai dau si o tura pe hi5, din moment ce sunt atat de parasita aici la tzara, am ajuns sa consider hi5-ul my only social life...e foarte trist-stiu! Apoi daca nu gasesc pe cineva dornic de vorbit, pe mess, intru pe www.elle.com si ma uit la colectii, din nou si din nou...apoi mai fac pauza de baut apa, si iar...citesc bloguri, mai dau o tura pe hi5, poate cineva a lasat un comment ceva...apoi pauza, vrea fratele meu la comp. Cand vad k la comp nu mai am loc, ma duc in fata televizorului, acolo butonez pana ma enervez...si iar ajung in fata compului. Incepe deja un cerc vicios. Ajung ca e seara, toti prietenii iau drumul petrecerii, k doar e vacanta, omu' normal nu sta in casa seara si eu raman cu blogurile si colectiile de moda! Si asta se intampla deja de cel putin o saptamana! Se pare ca nimeni nu ma aude cand zbier si ma zvarcolesc k sa ma pot trezi din acest cosmar. Nimeni nu intelege si nimeni nu vrea macar sa incerce.
Am ajuns sa spun ca abia astept sa inceapa scoala, sa pot prinde si eu pentru scurt timp aripi!
vineri, 29 august 2008
joi, 28 august 2008
confesare
...bucurie!
Sunt asa multe lucruri de spus si in acelasi timp asa de putine...Azi chiar ma gandeam la diferentele dintre relatii, dintre relatiile amoroase. Ce am invatat din ele??? Si raspunsul a tot incetat sa apara...
Penultima data cand m-am lasat purtata de val, sa-i spunem asa, m-am analizat, mi-am analizat partenerul, am analizat relatia noastra si tot ce a fost, sau nu a fost bine...cu scopul de a fii informata pe viitor! Am zis "data viitoare voi stii exact ceea ce caut!". Si asa a si fost, pana la un punct!
Am crezut k l-am gasit pe "the one" pentru restul liceului. Era exact asa cum imi dorisem eu intotdeauna, nu are rost sa ii enumar calitatile. Eu m-am purtat cu el poate intr-un mod mai bizar, am lasat dulcegariile la o parte si am vrut sa-i arat si partea neslefuita a personalitatii mele. Initial totul a fost ok, tipul suporta cu stoicism. In nicio relatie de pana atunci nu ma purtasem asa. Tot timpul am incercat sa fiu draguta, sa fac compromisuri si ajungeam intotdeuna la acelasi verdict...frustrarea. Tot timpul mi se parea ca poate dau prea mult si nu voi primi, sau etc etc. Si cu acest tip a fost exact opusul. Timp de o luna de zile, am fost "groaznica" din foarte multe puncte de vedere. Am vrut ca el sa vada cu cine se leaga la cap, sa se uite dincolo de aparente, dincolo de fizic...Apoi, m-am inmuiat si eu, am inceput sa tin la el, si inca cred ca el a fost, si va ramane, prima iubire. Ca o paranteza, intotdeauna mi-am dorit ca prima iubire sa fie la 16 ani...si mi s-a indeplinit dorinta! Dar cum nimic nu tine la nesfarsit...am ajuns si noi la capatul relatiei noastre. Acum nu regret nimic, e ca si atunci cand ajungi la o destinatie, unde nu credeai ca vei ajunge, dar cand ajungi nici nu-ti mai pasa, pentru ca drumul, calatoria pana la acolo a fost cel mai frumos lucru care ti se putea intampla!
Si cum ziceam, azi am stat sa ma gandesc...ce am invatat din relatia asta? e mai bine totusi sa fi dragutza, sau mai bine asa pe fata?
Inca nu sunt sigura de raspuns, dar cred ca totul consta in echilibru, nimic ce e prea mult nu e bun! Se spune ca dragostea te loveste atunci cand esti nepregatit...chiar daca momentan eu nu sunt deloc pregatita pentru un nou inceput, poate as vrea sa fiu lovita...dar mi-e frica!
Cred ca nimic nu e intamplator pe lume, normal ca si noi avem o mica contributie la cum va fi "intamplarea", dar ideea e ca nu cred in coincidente. Va veni si momentul si locul si tipul...nu ma grabesc, vreau sa ma bucur de mine cat mai pot, chiar daca asta suna a narcisism.
Sunt asa multe lucruri de spus si in acelasi timp asa de putine...Azi chiar ma gandeam la diferentele dintre relatii, dintre relatiile amoroase. Ce am invatat din ele??? Si raspunsul a tot incetat sa apara...
Penultima data cand m-am lasat purtata de val, sa-i spunem asa, m-am analizat, mi-am analizat partenerul, am analizat relatia noastra si tot ce a fost, sau nu a fost bine...cu scopul de a fii informata pe viitor! Am zis "data viitoare voi stii exact ceea ce caut!". Si asa a si fost, pana la un punct!
Am crezut k l-am gasit pe "the one" pentru restul liceului. Era exact asa cum imi dorisem eu intotdeauna, nu are rost sa ii enumar calitatile. Eu m-am purtat cu el poate intr-un mod mai bizar, am lasat dulcegariile la o parte si am vrut sa-i arat si partea neslefuita a personalitatii mele. Initial totul a fost ok, tipul suporta cu stoicism. In nicio relatie de pana atunci nu ma purtasem asa. Tot timpul am incercat sa fiu draguta, sa fac compromisuri si ajungeam intotdeuna la acelasi verdict...frustrarea. Tot timpul mi se parea ca poate dau prea mult si nu voi primi, sau etc etc. Si cu acest tip a fost exact opusul. Timp de o luna de zile, am fost "groaznica" din foarte multe puncte de vedere. Am vrut ca el sa vada cu cine se leaga la cap, sa se uite dincolo de aparente, dincolo de fizic...Apoi, m-am inmuiat si eu, am inceput sa tin la el, si inca cred ca el a fost, si va ramane, prima iubire. Ca o paranteza, intotdeauna mi-am dorit ca prima iubire sa fie la 16 ani...si mi s-a indeplinit dorinta! Dar cum nimic nu tine la nesfarsit...am ajuns si noi la capatul relatiei noastre. Acum nu regret nimic, e ca si atunci cand ajungi la o destinatie, unde nu credeai ca vei ajunge, dar cand ajungi nici nu-ti mai pasa, pentru ca drumul, calatoria pana la acolo a fost cel mai frumos lucru care ti se putea intampla!
Si cum ziceam, azi am stat sa ma gandesc...ce am invatat din relatia asta? e mai bine totusi sa fi dragutza, sau mai bine asa pe fata?
Inca nu sunt sigura de raspuns, dar cred ca totul consta in echilibru, nimic ce e prea mult nu e bun! Se spune ca dragostea te loveste atunci cand esti nepregatit...chiar daca momentan eu nu sunt deloc pregatita pentru un nou inceput, poate as vrea sa fiu lovita...dar mi-e frica!
Cred ca nimic nu e intamplator pe lume, normal ca si noi avem o mica contributie la cum va fi "intamplarea", dar ideea e ca nu cred in coincidente. Va veni si momentul si locul si tipul...nu ma grabesc, vreau sa ma bucur de mine cat mai pot, chiar daca asta suna a narcisism.
duminică, 24 august 2008
si din nou...BARFA!
...ce ne-am face noi fara asa mult doritele barfe? oare s-ar opri timpul in loc sau ti-ai pierde locul in ierarhia vietii relativ sociale in care traiesti? sau ai fi prea "incult" daca nu ai barfi si tu asa putin pe cineva?
Recunosc, sunt momente in care pur si simplu nu ma pot abtine si atunci mai fac remarci la adresa anumitor persoane. Nu sunt perfecta si nici ipocrita. Dar e o diferenta, zic eu, in a barfi pe cineva intr-un mod superficial, a face pur si simplu simple observatii in cercul meu de prieteni si a tine evidenta mai multor persoane. Gen "cu cine umbla x", "ai vazut ca azi y a facut aia..." si lista continua.
Sincer, pe mine nu ma intereseaza viata personala a nimanui, in afara poate de cea a prietenelor mele cele mai bune, cu care am o oarecare deschidere si intr-un fel sau in altul o astept inapoi, dar ATAT. Cu ce ma ajuta pe mine ca individ sa stiu ca x s-a cuplat cu y, sau ca z il inseala pe w? Care-i scopul?
Si da, chiar daca de obicei spun ca nu ma deranjeaza ce spun ceilalti despre mine, mai ales daca sunt minciuni...totusi ma doare. Ma doare pentru ca dintr-o mica barfa se pot pierde multe. Te poti desparti de o persoana draga, poti pierde prieteni si mai ales te alegi cu o reputatie proasta si o imagine de la inceput stricata. Si totul de ce? Din cauza faptului ca unii oameni se plictisesc si din cauza ca singura lor ocupatie e BARFA!
Recunosc, sunt momente in care pur si simplu nu ma pot abtine si atunci mai fac remarci la adresa anumitor persoane. Nu sunt perfecta si nici ipocrita. Dar e o diferenta, zic eu, in a barfi pe cineva intr-un mod superficial, a face pur si simplu simple observatii in cercul meu de prieteni si a tine evidenta mai multor persoane. Gen "cu cine umbla x", "ai vazut ca azi y a facut aia..." si lista continua.
Sincer, pe mine nu ma intereseaza viata personala a nimanui, in afara poate de cea a prietenelor mele cele mai bune, cu care am o oarecare deschidere si intr-un fel sau in altul o astept inapoi, dar ATAT. Cu ce ma ajuta pe mine ca individ sa stiu ca x s-a cuplat cu y, sau ca z il inseala pe w? Care-i scopul?
Si da, chiar daca de obicei spun ca nu ma deranjeaza ce spun ceilalti despre mine, mai ales daca sunt minciuni...totusi ma doare. Ma doare pentru ca dintr-o mica barfa se pot pierde multe. Te poti desparti de o persoana draga, poti pierde prieteni si mai ales te alegi cu o reputatie proasta si o imagine de la inceput stricata. Si totul de ce? Din cauza faptului ca unii oameni se plictisesc si din cauza ca singura lor ocupatie e BARFA!
sâmbătă, 23 august 2008
evadare
Am scapat, am evadat, sunt liberaa...
In sfarsit ma simt foarte bine, cel putin pe plan emotional, fizic-inca sufar dupa noaptea trecuta, somnul pierdut. Intr-un fel sunt noua, abia ma recunosc...e ciudat, placut, fantastic si putin inspaimantator.
O simpla noapte de evadare din propria-mi persoana si gata...BUM- sunt alta!!! Au disparut si asa zisele frustrari, bine, au aparut altele, dar e neesential...cele vechi, alea enervante, acelea au disparut. Un nou capitol din viata mea s-a incheiat.
Ma simt oarecum usoara, ca un fulg care se lasa purtat de vant. Inca nu ma ingrijoreaza directia in care voi pluti, prefer sa traiesc momentul, calmul acesta, imponderabilitatea, sunt lucruri minunate!
Oare e chiar atat de rau faptul ca sunt impulsiva? E chiar un defect, sau doar o calitate mascata in defect de ipocrizia lumii in care traim? De ce e gresit sa faci si sa spui ce simti? De ce lumea cauta si accepta numai "dulcegariile", chiar stiind ca totul e doar un mod perfid de a obtine anumite favoruri?
Am ales sa nu-mi mai pese, cel putin pentru moment. Nu vreau prieteni falsi, care sa ma placa doar atunci cand sunt draguta, cand ii ajut, cand tac...NU, eu vreau oameni reali, care sa ma cunoasca asa cum sunt: incapatanata, impulsiva, orgolioasa, nehotarata, sarcastica, ironica, subtila...
Un lucru care abia recent l-am invatat este acela ca lumea suporta, inghite, dar totul pana la un punct. Si atunci cand se atinge punctul acela, totul e mort, totul se destrama, se pierde...si atunci vine urmatoarea intrebare "care a fost scopul?de ce sa incepi ceva, daca e superficial si are un sfarsit atat de previzibil?"
In sfarsit ma simt foarte bine, cel putin pe plan emotional, fizic-inca sufar dupa noaptea trecuta, somnul pierdut. Intr-un fel sunt noua, abia ma recunosc...e ciudat, placut, fantastic si putin inspaimantator.
O simpla noapte de evadare din propria-mi persoana si gata...BUM- sunt alta!!! Au disparut si asa zisele frustrari, bine, au aparut altele, dar e neesential...cele vechi, alea enervante, acelea au disparut. Un nou capitol din viata mea s-a incheiat.
Ma simt oarecum usoara, ca un fulg care se lasa purtat de vant. Inca nu ma ingrijoreaza directia in care voi pluti, prefer sa traiesc momentul, calmul acesta, imponderabilitatea, sunt lucruri minunate!
Oare e chiar atat de rau faptul ca sunt impulsiva? E chiar un defect, sau doar o calitate mascata in defect de ipocrizia lumii in care traim? De ce e gresit sa faci si sa spui ce simti? De ce lumea cauta si accepta numai "dulcegariile", chiar stiind ca totul e doar un mod perfid de a obtine anumite favoruri?
Am ales sa nu-mi mai pese, cel putin pentru moment. Nu vreau prieteni falsi, care sa ma placa doar atunci cand sunt draguta, cand ii ajut, cand tac...NU, eu vreau oameni reali, care sa ma cunoasca asa cum sunt: incapatanata, impulsiva, orgolioasa, nehotarata, sarcastica, ironica, subtila...
Un lucru care abia recent l-am invatat este acela ca lumea suporta, inghite, dar totul pana la un punct. Si atunci cand se atinge punctul acela, totul e mort, totul se destrama, se pierde...si atunci vine urmatoarea intrebare "care a fost scopul?de ce sa incepi ceva, daca e superficial si are un sfarsit atat de previzibil?"
joi, 21 august 2008
vise?
...oare imi comunica subconstientul ceva?
De cateva zile am niste vise ciudate, de fapt nici nu stiu daca sunt chiar "vise", ci mai degraba sunt o camuflare a anumitor frustrari. Ma trezesc cu acelasi verdict, iar in noaptea urmatoare o iau de la capat...
Cum am auzit pe cineva odata zicand "calea cea mai lunga din lume e cea de la minte la inima" si e intrutotul adevarat. Mintea iti spune sa faci una si inima nu te lasa, sau invers, depinde de context. Si atunci cum faci? De obicei suni o/un prieten(a) si ii ceri sfatul. Dar nici atunci nu esti multumit, si mai suni o persoana...si tot suni, pana cand ai n variante de cum sa iesi din problema si tot NU stii cum sa o rezolvi, pe cine sa asculti?...unii recurg la mancare, ciocolata in deosebi. Altii se uita pe sine prin magazine sau in datorii...fiecare isi gaseste propriul mod, dar noaptea "acel ceva" revine...
Ce e culmea e ca acele ganduri nu apar numai in vise, deja ma urmaresc pretutindeni, in timp ce ascult muzica, in timp ce sterg praful, in timp ce incerc sa citesc ceva...e ca si cum cineva te tot trage de maneca si nu te lasa in pace, asta e deja frustrant. Dar e frumoasa amanarea, in loc sa stai si sa te gandesti "la rece", oare ce tot incearca mintea mea sa-mi comunice, eu ma fac ca ploua, in fiecare zi imi spun "las' ma gandesc mai incolo, maine e posibil sa treaca, poate se rezolva de la sine...". Si logic, nu e nici pe departe asa.
Am inceput sa ma complac in a amana tot felul de lucruri, incepand cu alea mici, pana la cele mai importante, care tin de propria-mi persoana. Poate e de vina vacanta, care parca e prea lunga...prea multe se schimba, ai prea mult timp liber, nu-ti mai poti tine in frau mintea. Nu e ca in timpul scolii, cand cateodata esti atat de obosit incat nu mai poti nici sa gandesti, doar somnul iti e salvarea. Sau poate e de vina faptul ca traim intr-o continua schimbare. Eu incep a nu ma recunoaste, un necunoscut iti poate schimba comportamentul in doar cateva minute. Sunt persoane care te pun pe ganduri, si care iti ridica multe semne de intrebare, doar ca problema e ca de multe ori acele semne nici nu ar fi trebuit puse.
Sunt adepta ideii ca tot ce gandesti te influenteaza. Daca esti optimist, lucrurile se misca altfel, dar daca tot timpul te victimizezi, intotdeauna esti nemultumit si pentru orice gasesti vinovati...atunci niciodata nu vei avea destul, niciodata nu vei simti ca esti dorit, iubit...Totul consta in mintea noastra, noi suntem singurii nostri stapani, chestia e ca doar putini se si folosesc de atuul acesta! Dar nu e usor sa privesti totul cu seninatate cand o persoana draga se imbolnaveste, sau cand cel pe care l-ai considerat a fi "the one" te paraseste, sau cand pur si simplu nu mai poti...nimeni nu a spus ca e usor, doar cei puternici o pot face, dar de ce sa nu alegi sa fi unul dintre ei?
Indiferent unde mergi, iti iei atitudinea cu tine. Si atitudinea face locul ingrozitor sau minunat. Da, viata este asa cum o faci sa fie!
De cateva zile am niste vise ciudate, de fapt nici nu stiu daca sunt chiar "vise", ci mai degraba sunt o camuflare a anumitor frustrari. Ma trezesc cu acelasi verdict, iar in noaptea urmatoare o iau de la capat...
Cum am auzit pe cineva odata zicand "calea cea mai lunga din lume e cea de la minte la inima" si e intrutotul adevarat. Mintea iti spune sa faci una si inima nu te lasa, sau invers, depinde de context. Si atunci cum faci? De obicei suni o/un prieten(a) si ii ceri sfatul. Dar nici atunci nu esti multumit, si mai suni o persoana...si tot suni, pana cand ai n variante de cum sa iesi din problema si tot NU stii cum sa o rezolvi, pe cine sa asculti?...unii recurg la mancare, ciocolata in deosebi. Altii se uita pe sine prin magazine sau in datorii...fiecare isi gaseste propriul mod, dar noaptea "acel ceva" revine...
Ce e culmea e ca acele ganduri nu apar numai in vise, deja ma urmaresc pretutindeni, in timp ce ascult muzica, in timp ce sterg praful, in timp ce incerc sa citesc ceva...e ca si cum cineva te tot trage de maneca si nu te lasa in pace, asta e deja frustrant. Dar e frumoasa amanarea, in loc sa stai si sa te gandesti "la rece", oare ce tot incearca mintea mea sa-mi comunice, eu ma fac ca ploua, in fiecare zi imi spun "las' ma gandesc mai incolo, maine e posibil sa treaca, poate se rezolva de la sine...". Si logic, nu e nici pe departe asa.
Am inceput sa ma complac in a amana tot felul de lucruri, incepand cu alea mici, pana la cele mai importante, care tin de propria-mi persoana. Poate e de vina vacanta, care parca e prea lunga...prea multe se schimba, ai prea mult timp liber, nu-ti mai poti tine in frau mintea. Nu e ca in timpul scolii, cand cateodata esti atat de obosit incat nu mai poti nici sa gandesti, doar somnul iti e salvarea. Sau poate e de vina faptul ca traim intr-o continua schimbare. Eu incep a nu ma recunoaste, un necunoscut iti poate schimba comportamentul in doar cateva minute. Sunt persoane care te pun pe ganduri, si care iti ridica multe semne de intrebare, doar ca problema e ca de multe ori acele semne nici nu ar fi trebuit puse.
Sunt adepta ideii ca tot ce gandesti te influenteaza. Daca esti optimist, lucrurile se misca altfel, dar daca tot timpul te victimizezi, intotdeauna esti nemultumit si pentru orice gasesti vinovati...atunci niciodata nu vei avea destul, niciodata nu vei simti ca esti dorit, iubit...Totul consta in mintea noastra, noi suntem singurii nostri stapani, chestia e ca doar putini se si folosesc de atuul acesta! Dar nu e usor sa privesti totul cu seninatate cand o persoana draga se imbolnaveste, sau cand cel pe care l-ai considerat a fi "the one" te paraseste, sau cand pur si simplu nu mai poti...nimeni nu a spus ca e usor, doar cei puternici o pot face, dar de ce sa nu alegi sa fi unul dintre ei?
Indiferent unde mergi, iti iei atitudinea cu tine. Si atitudinea face locul ingrozitor sau minunat. Da, viata este asa cum o faci sa fie!
miercuri, 20 august 2008
alo..iubirea?
"...hmmm
aaa...ma scuzati, am gresit din nou!"
Ce este mai exact "iubirea"?Unii zic ca a defini iubirea este foarte simplu :
aaa...ma scuzati, am gresit din nou!"
Ce este mai exact "iubirea"?Unii zic ca a defini iubirea este foarte simplu :
o combinatie puternica de deschidere si caldura, care ne permite sa intram intr-un contact real, sa ne bucuram de el si sa-l apreciem, si sa ne simtim bine cu noi insine, cu ceilalti si cu viata in general. Deschiderea-DA-ul neconditionat al inimii- este esenta iubirii. Caldura este expresia de baza a iubirii, nascandu-se ca o extensie naturala a acestui DA-dorinta de a-ti intinde mainile si a atinge, a te conecta cu si a hrani ceea ce iubesti.
posibil, nu zic ca nu...
dar totusi, cum e iubirea?ce simti cand o intalnesti?stii ca ai intalnit-o?sau totul e doar o problema de autosugestie?...intrebari fara raspuns
Cum am si zis, cred in iubire, si pot spune ca iubesc...cel putin asa cred. Imi iubesc parintii, familia in general, pentru ca asa am fost invatata, pentru ca mi s-a spus ca e normal si ca trebuie sa-i iubesc...
Imi iubesc si prietenii, mai ales atunci cand imi sunt alaturi, cand ma ajuta, cand ma asculta, cand ma inteleg...dar oare am curajul sa-i iubesc si dupa ce toate astea iau sfarsit?...sau atunci nu-mi mai sunt prieteni si ii trec instantaneu pe lista "neagra"?
Mi-am iubit fostul iubit? Pana mai ieri, puteam striga in gura mare ca DA, dar acum, stand si analizand ma intreb "aia a fost iubire?" Poate a fost doar autosugestie generala de faptul ca l-am placut, ca ma facea sa ma simt speciala, ca imi spunea ca ma iubeste, ca ma simteam oarecum in siguranta...
Ma iubesc pe mine insumi?...nu pot spune ca nu, pentru ca daca as afirma acest lucru ar insemna sa nu dau 2bani pe mine, si aleg sa cred ca merit mai mult. Incerc totusi sa nu devin narcisista, am invatat sa ma cunosc, doar asa pot cunoaste si pe ceilalti, sa ma analizez, sa-mi caut defecte si calitati...am fost dezamagita de ce am gasit?...nimeni nu e perfect, dar da, am fost dezamagita, dar nu m-am ascuns in spatele celei mai puerile scuze "asa sunt eu",nu ...am ales sa incerc sa schimb ceva, nu zic ca am reusit, dar in fiecare zi ma indrept inspre acea destinatie...
Cred ca lumea are nevoie de iubire, dar iubeste tot mai putin...cred ca tuturor ne e teama de esec, dar cu toate astea fugim si de incercare...cred ca dorim apreciere, dar nu stim sa apreciem, sau nu vrem...cred ca ne ascundem frustrarile fiecare cum stie mai bine...cred ca traim pentru a-i impresiona pe ceilalti, ca si cum am trai pentru ei si uitam sa traim pentru noi insine...
Asa ca sfarsim prin a cumpara lucruri de care nu avem nevoie, cu bani pe care nu-i avem, pentru a-i impresiona pe oamenii carora nu le pasa.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
