Si-a facut curaj si a incercat sa ii pacaleasca. Pe cine? Normal ca pe ei, pe demoni! Da, a incercat, sa ii pacaleasca... A construit un nou vis. Ai spune ca era chiar perfect, i-a adunat pe toti la un loc si le-a inscenat cea mai frumoasa poveste, in acelasi timp escapada pentru ea. Ei nu s-au prins la inceput. Ea era cea care castiga, in sfarsit. Degeaba, nu sunt nici ei prosti, au pus mana pe o victima si tin de ea cu dintii.
Ceasul cel vechi si mare de pe perete incepe sa sune. NUUU-striga ea din vis. "Nu acuma", completeaza. Se chinuie sa nu se trezeasca, sa nu piarda visul, sa ii pacaleasca. Chiar daca se zbate, chiar daca isi astupa urechile sa nu auda cum ceasul o inchide la loc in inchisoarea demonilor, nu poate face nimic. Demonii inving din nou, schimba visul si in final tot ea plange. Din nou, ea plange!
Totusi, azi are ceva ce ieri nu avea. Azi are speranta ca la noapte se va putea reintoarce in vis si schimba soarta vietii ei, ca va putea sa schimbe traiectoria visului, ca va scapa in sfarsit de ei.
Si cat spera...
luni, 29 iunie 2009
duminică, 28 iunie 2009
primul capitol
Viseaza. Iubeste visul acesta, e acelasi si totusi de fiecare data se schimba. Cand e trista, se cuibareste in patul ei si se gandeste la vis. Se simte atat de bine, parca il atinge, parca intreaga ei viata s-ar intrepatrunde cu visul. E regizorul perfect. Creaza cele mai perfecte decoruri; actorii, inclusiv ea, sunt foarte expresivi si totodata naturali...nimic nu e nelalocul lui, totul e o armonie. E talentata, pacat ca oamenii nu pot vedea ce capodopere creeaza ea noaptea, ce vise perfecte tese mintea ei.
Degeaba, e tarziu. Se uita in mod repetat la ceas, poate poate il va putea opri, timpul desigur. Dupa 30min de amagire, se ridica din pat. Din nou, durerile necrutatoare de spate. Stie ea, durerile sunt doar consecintele fizice a luptelor pe care le dau demonii in ea. Nu are ce face, fiecare are demonii lui, de culoarea aurei fiecaruia. Ea inca nu si-a vazut aura, nu le stie culoarea...dar nici nu ii mai pasa. Deschide fereastra. In mod normal, ar trebui sa se bucure de aerul curat de afara si de privelistea minunata, dar ea face totul mecanic, de multe ori uitand de fapt de ce mai deschide geamul. Apoi isi aminteste: "ca sa aeriseasca camera". Isi ia halatul si din greseala intalneste oglinda cea mare din centrul camerei, din nou se intristeaza. Asa se intampla in fiecare dimineata. Coboara scarile, ajunge la parter si intra in baie. Aici e momentul in care poate spune ca isi incepe ziua. Cand iese din baie, parca totul e mort, cel putin pentru ea. Lumea e aceeasi, daca nu s-ar auzi pasii ei pe gresia alba, nimeni nu si-ar da seama ca exista- ce bine s-ar simti atunci. Dar nu, nu e atat de norocoasa, nenorocita de gresie o da de gol. In mintea ei se gandeste ca poate si gresia are proprii ei demoni, si poate ca si ea sufera. Cine poate stii?
E un mic robotel. E calma, raspunde la intrebari si chiar se chinuie sa duca o semiconversatie, stie ca oamenii se simt bine cand sunt ascultati. Se adanceste in treburi de casa, mai nou s-a apucat de gatit. E ceva special cu gatitul, ii place sa stie ca are puterea de a creea ceva, acel ceva ce ii ajuta pe altii sa traiasca mai departe. Stie ca e foarte pompos , dar ei ii place sa stie ca face ceva maret pentru omenire. Oricum, restul zilei doar se pierde in aceleasi discutii- care culmea, se repeta in fiecare zi. S-a obisnuit. E simplu, spune ce vor altii sa auda, si asa cine stie daca in fond si la urma urmei ea chiar aia ar vrea sa spuna? Sau pur si simplu se amageste cu gandul ca tot ce spune chiar simte.
Demonii s-au intors. Oriunde se intoarce ii vede si ei o storc de puteri. Ii iau si ultima picatura din seva bucuriei care mai curgea prin trupul ei. Nu stie de ce, cum si cand i-a lasat sa o controleze intratat, dar acum regreta situtia de fata. Degeaba, e cam tarziu, gandeste ea si se apuca si tese vise. Daca nu ar fi atat de mult zgomot in jurul ei, ar putea chiar termina vreun vis, dar asa doar se amageste.
In fiecare zi, incurajata si de altii, isi spune ca o sa scape de ei. O sa ii pacaleasca, o sa ii prosteasca si o sa constriasca un vis special pentru ei si o sa ii ascunda acolo intr-una dintre cutiile magice, care atunci cand sunt pline se inchid si nu se vor mai putea deschide. Si apoi va ascunde cutia incel mai intunecat loc din inima ei si va sterge orice urma din drumul pana acolo, ca niciodata sa nu se mai intoarca. Dar niciodata nu reuseste sa termine visul, tot timpul demonii o opresc si o demoralizeza atat de tare incat uita tot si se pierde in neant. Cand revine e prea tarziu, deja e ziua. Visele au cea mai mare putere noaptea, nu ziua, ziua e prea mult zgomot.
Nimic nu o mai mira, nimic nu o mai face sa tresara. Rade mecanic, si rade mult. Lumea se simte bine cand ea rade, au impresia ca sunt ei buni comedianti si ea nu se chinuie sa ii contrazica. De cate ori asculta oful cuiva realizeaza ce trista e viata ei. Altii poate o vad perfecta, dar ea, ea o uraste. Nimic nu o mai face sa se simta in viata. Parca fix acum toata omenirea si tot ce e dincolo de ea s-au hotarat sa ii arate cat de moarta a devenit. E moarta si totusi respira. E moarta si totusi mai schimba destine. E moarta si totusi pe altii ii tine in viata. Stie, asta e menirea ei. Macar atat sa faca, daca restul a murit pentru ea.
Si totusi, au fost multe zile cand deschidea geamul dimineata si se bucura de verdele crud al ierbii si de albastru patat cu alb al cerului. Pe atunci nu stia de existenta demonilor. Ea era pura si ei nu o deranjau. Ea s-a schimbat, si ei nu au pierdut ocazia. Acum ea isi duce existenta trista pentru ca stie ca totul e o consecinta a alegerilor ei gresite. S-a impacat cu ideea.
va urma...
Degeaba, e tarziu. Se uita in mod repetat la ceas, poate poate il va putea opri, timpul desigur. Dupa 30min de amagire, se ridica din pat. Din nou, durerile necrutatoare de spate. Stie ea, durerile sunt doar consecintele fizice a luptelor pe care le dau demonii in ea. Nu are ce face, fiecare are demonii lui, de culoarea aurei fiecaruia. Ea inca nu si-a vazut aura, nu le stie culoarea...dar nici nu ii mai pasa. Deschide fereastra. In mod normal, ar trebui sa se bucure de aerul curat de afara si de privelistea minunata, dar ea face totul mecanic, de multe ori uitand de fapt de ce mai deschide geamul. Apoi isi aminteste: "ca sa aeriseasca camera". Isi ia halatul si din greseala intalneste oglinda cea mare din centrul camerei, din nou se intristeaza. Asa se intampla in fiecare dimineata. Coboara scarile, ajunge la parter si intra in baie. Aici e momentul in care poate spune ca isi incepe ziua. Cand iese din baie, parca totul e mort, cel putin pentru ea. Lumea e aceeasi, daca nu s-ar auzi pasii ei pe gresia alba, nimeni nu si-ar da seama ca exista- ce bine s-ar simti atunci. Dar nu, nu e atat de norocoasa, nenorocita de gresie o da de gol. In mintea ei se gandeste ca poate si gresia are proprii ei demoni, si poate ca si ea sufera. Cine poate stii?
E un mic robotel. E calma, raspunde la intrebari si chiar se chinuie sa duca o semiconversatie, stie ca oamenii se simt bine cand sunt ascultati. Se adanceste in treburi de casa, mai nou s-a apucat de gatit. E ceva special cu gatitul, ii place sa stie ca are puterea de a creea ceva, acel ceva ce ii ajuta pe altii sa traiasca mai departe. Stie ca e foarte pompos , dar ei ii place sa stie ca face ceva maret pentru omenire. Oricum, restul zilei doar se pierde in aceleasi discutii- care culmea, se repeta in fiecare zi. S-a obisnuit. E simplu, spune ce vor altii sa auda, si asa cine stie daca in fond si la urma urmei ea chiar aia ar vrea sa spuna? Sau pur si simplu se amageste cu gandul ca tot ce spune chiar simte.
Demonii s-au intors. Oriunde se intoarce ii vede si ei o storc de puteri. Ii iau si ultima picatura din seva bucuriei care mai curgea prin trupul ei. Nu stie de ce, cum si cand i-a lasat sa o controleze intratat, dar acum regreta situtia de fata. Degeaba, e cam tarziu, gandeste ea si se apuca si tese vise. Daca nu ar fi atat de mult zgomot in jurul ei, ar putea chiar termina vreun vis, dar asa doar se amageste.
In fiecare zi, incurajata si de altii, isi spune ca o sa scape de ei. O sa ii pacaleasca, o sa ii prosteasca si o sa constriasca un vis special pentru ei si o sa ii ascunda acolo intr-una dintre cutiile magice, care atunci cand sunt pline se inchid si nu se vor mai putea deschide. Si apoi va ascunde cutia incel mai intunecat loc din inima ei si va sterge orice urma din drumul pana acolo, ca niciodata sa nu se mai intoarca. Dar niciodata nu reuseste sa termine visul, tot timpul demonii o opresc si o demoralizeza atat de tare incat uita tot si se pierde in neant. Cand revine e prea tarziu, deja e ziua. Visele au cea mai mare putere noaptea, nu ziua, ziua e prea mult zgomot.
Nimic nu o mai mira, nimic nu o mai face sa tresara. Rade mecanic, si rade mult. Lumea se simte bine cand ea rade, au impresia ca sunt ei buni comedianti si ea nu se chinuie sa ii contrazica. De cate ori asculta oful cuiva realizeaza ce trista e viata ei. Altii poate o vad perfecta, dar ea, ea o uraste. Nimic nu o mai face sa se simta in viata. Parca fix acum toata omenirea si tot ce e dincolo de ea s-au hotarat sa ii arate cat de moarta a devenit. E moarta si totusi respira. E moarta si totusi mai schimba destine. E moarta si totusi pe altii ii tine in viata. Stie, asta e menirea ei. Macar atat sa faca, daca restul a murit pentru ea.
Si totusi, au fost multe zile cand deschidea geamul dimineata si se bucura de verdele crud al ierbii si de albastru patat cu alb al cerului. Pe atunci nu stia de existenta demonilor. Ea era pura si ei nu o deranjau. Ea s-a schimbat, si ei nu au pierdut ocazia. Acum ea isi duce existenta trista pentru ca stie ca totul e o consecinta a alegerilor ei gresite. S-a impacat cu ideea.
va urma...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
