si s-a spart globul cu fulgi de zapada.

Da, s-a spart. Nu stiu, sa ma bucur, sau sa-mi para rau.

De cand ma stiu locuiam intr-un glob cu fulgi de zapada. Nu ma pot plange, era frumos. Era calm si liniste cateodata iar apoi pe nesimtite cineva venea si scutura globul, ma ametea putin, sau ma speria -depinde de intensitatea scuturarii- si apoi ningea, si eu eram fericita. La un momendat ma rugam sa vina cineva sa atinga globul si sa faca fulgii sa se miste. Dar eram si trista tot asteptand pe altcineva sa ma faca fericita si tot traind stari emotionale dupa cum aveau ceilalti de afara chef. Si atunci am inceput sa ma uit prin glob afara. Eram curioasa, parea ceva nou si inedit. Vedeam alta viata, toatal diferita si foarte multa libertate, mult prea multa...

Lumea a uitat de glob si am ramas singura si parasita si fara fulgi de zapada. Tristetea ma facea sa imi doresc tot mai mult sa ies din glob si sa vad ce e dincolo. Pana intr-o zi...

Intr-o zi, cineva, neatent fiind lovi globul si acesta cazu. Cazu pe podea si se sparse. Acea clipa a fost cea mai urata din viata mea. Credeam ca voi muri. Am fost lovita cu o putere imensa si nu credeam ca voi putea supravietui dupa un asemenea incident. Dar asa incet a inceput din nou sa ninga. Erau fulgi si erau bucati mici de sticla, granita mea zbura in aer.

Atunci am simtit ca sunt libera. Bun, libera... dar libera spre ce?
Mai conta? Puteam in sfarsit sa gust libertatea dincolo de globul cu fulgi de nea si mai ales nu mai trebuia sa astept dupa nimeni sa vina si sa ma faca fericita. Acum puteam eu singura gasi metode de a ma face fericita.

Voi fi fericita inafara globului? Nu-mi va parea rau ca s-a spart? Nu stiu, dar ce stiu e ca sunt libera.

cred ca se numeste PACE.

E alba, e calda, dar nu te orbeste. E sincera, e calda, e calda... e doar, calda. Nu stiu de ce e calda, dar eu o simt calda, si usoara. Sau nu? E ciudat, pare usoara, dar cand te inveleste e grea, dar nu te apasa. E grea ca te transpune in altceva, dar nu te apasa,nu. Te elibereaza.

si te face incoerent. As zice ca e ca iubirea, iubirea aia de a fii indragostit. Sau betia.

Nu, nu poate fi ca betia, pentru ca la betie rareori esti calm, la betie esti plin de viata si asta ti se imprima si pe trup. Asta e altceva. Este liniste, este privirea aceea de acceptare cand ridici pe cineva de jos, e surasul acela suav cand vezi un bebelus gangurind.

Si in tot amalgamul de liniste, caldura si eliberare e incoerenta.

Dr House, eu ce diagnostic am?

Sa incep. De dimineata incep durerile acute de spate sa-mi aminteasca de vechile lupte. Apoi o foame crunta de fericire ma loveste. Cad la pat. Ma doare capul si ametesc. Incercand sa fiu fericita obosesc.

Si asta nu e tot. Din cand in cand ma loveste depresia. Ea ma baga in pamant. Dar beau apa plata cu lamaie si asta ma trezeste. Pentru moment. Pana intalnesc oglinda.

Oglinda e cea mai buna prietena si implicit cel mai de temut dusman. Niciodata nu stii azi care dintre ele va fi. E imprevizibila. Dar nu neaparat rea. Nu. Ea este doar ea, cu 2 fete. De parca nu ne-am obisnuit cu fenomenul acesta comun.

Ti-am zis ca imi place sa mananc? Da, sunt o gurmanda. Ador mancarea si ador s-o gatesc. Dar azi nu, azi nu mananc. Spiridusii m-au tras azi noapte de urechi aratandu-mi ca nu mai sunt asa slaba. Voci, voci si iar voci auzeam in capusorul meu si asa bulversat.

Bun. Nu mai mananc.
Dar mi-e foame!
Degeaba, azi renunt.

Am mentionat ca deseori vorbesc singura? Da, ma apuca cateodata sa vorbesc cu mine insumi. E grav?

Leziuni fizice nu am. Cateodata, pielea mai se supara pe mine si se inroseste si ma da peste cap. Dar cu asta m-am obisnuit. E normal,nu?

Ultimul lucru pe care vreau sa ti-l zic e ca, eu cred ca am probleme cu inima. Nu stiu de ce, eu asa cred.

Hmm. Pe ce tratament ma pui?

esti in stare? sunt in stare?

Ti-as cere sa ma ucizi. Nu mi-e frica sa iti cer asta, mi-e frica ca poate nu o s-o faci tandru. Stiu, eu nu sunt in stare sa ma sinucid, pentru ca sunt prea ipocrita. Mi-e frica de iad. Si totusi, traiesc unul. De ce mi-e frica oare?

As vrea sa ma ucizi suav. Ca o calatorie minunata spre un sfarsit etern. Ca un somn fara cosmaruri, asa lin, cu imagini simple, albe, tacute, fara haos, fara zgomot, usor si frumos- da, asa vreau sa mor.

Nu stiu in ce mod vreau sa ma ucizi. Nu m-am hotarat. Totul pare prea dureros si prea mult zgomot. Ti-am zis, eu vreau sa mor intr-un cantec, sa fie armonios totul si sa nu fie o moarte obisnuita. Nu stiu de ce iti cer asta, dar poti refuza daca vrei. Depinde, cat ma iubesti de tare? Ma iubesti atat de mult incat sa ma cruti de acest cosmar pe care il traiesc? Sau ma iubesti cat sa nu poti lasa sa adorm un somn pentru totdeauna?

E greu sa ma decid ce sa fac: Sa te rog? Sa nu te rog? Sa ma rog sa mor in somn si asa nimeni nu trebuie sa ia nicio decizie? Ce sa fac? Iar uit, tu nu ma poti auzi, prin urmare nu ma poti ajuta sa ma decid. Urat.

Moartea e frumoasa, pentru ca dupa ea vine ceva mai frumos decat orice pe lume, vine viata. Da, cred in viata dupa moarte, orice moarte, de orice fel. Si eu vreau viata! De aceea vreau sa mor, ca sa primesc viata. Si de aceea te rog pe tine sa o faci. Tu esti special, tu poti, tu poti... sa ma aduci la viata pe care o merit.

Te rog ...

hai sa fugim !

Unde? De ce? Pana cand?

Nu stiu. Nu e relevant. Vii sau nu?

Nu vrei? Ti-e frica? Frica... de cine? Sau stai, nu poti tine pasul cu mine?
Trist. Eu vreau sa vii. Eu vreau sa alerg, sa alerg cu tine. De ce e asa greu de inteles? Tot ce vreau e sa alerg. Si sa zambesc. Ba nu, sa alerg doar. Azi doar vreau sa alerg, sa simt cum vantul imi palmuieste obrajii, cum oxigenul imi intareste musculatura, cum pamantul ar vrea pt o secunda sa ma opreasca dar dandu-si seama ca nu poate, ma impinge cu avant. Vezi, pana si pamantul ma ajuta. Tu de ce nu vrei? De ce nu vrei sa alergi cu mine?

Stiu, tu vrei sa privesti doar. Iti place cum altii alearga si se chinuie pt nimic. Si mie imi place asta, dar azi vreau sa alerg. Azi nu-mi pasa ca ma chinui, azi nu-mi pasa de durerile de maine, azi eu vreau sa alerg. Inca nu intelegi de ce?

Dintre toti oamenii pe care ii cunosc eu am ales sa alerg cu tine si tu nu vrei. Sau vrei? Dar frica e prea mare. Sa te impiedici poti si fara sa alergi, sa te doara gatul se poate intampla si daca doar mananci o inghetata. Totusi, de ce nu vrei sa alergi?

Mi-ai promis candva in somn ca vom alerga, ca nu o sa te mai opreasca frica. Si acum ce? Acum ai uitat?

Nu uita, eu vreau sa alerg cu tine! Ce mai astepti? Eu, eu, cat trebuie sa mai astept?

Eu vreau doar sa alerg ...

zambeste !

Mai nou e un slogan.

Am impresia ca asa voi alunga demonii. Stiu, stiu ca e banal, dar merita incercat. Ca sa fim sinceri, atunci cand vedem o persoana zambitoare fara sa vrei nu te poti abtine sa nu ii arunci si tu un zambet de-al tau si poate o data cu el sa primesti putina liniste, daca firimitura de fericire e prea mult spus. In schimb o expresie trista nu poate face pe nimeni fericit, decat pe acela care se hraneste cu durerea umana.

Si atunci, m-am gandit, daca macar putin pot produce fericire pentru altii, de ce sa nu o fac? De ce sa continui sa ma ascund sub o masca de indiferenta si sa ma complac in propria-mi victimizare?

Oamenii prea mult cauta raspuns la intrebarea "De ce sa o fac?" cand ei ar trebui sa isi intoarca privirea spre "De ce sa NU o fac?"

Cat te costa un zambet?
Oamenii care nu zambesc sunt cei care nu suporta pe ceilalti care poate reusesc sa mearga inainte, care reusesc sa uite si sa ierte.

Cand esti ranit, tinzi sa ranesti pe cei pe care ii iubesti. Chiar daca nu recunosti, cand esi lovit, vrei sa lovesti si tu, vrei sa vada si ceilalti ca tu nu mai poti sa te ridici, si sa ii aduci la pamant, sa fiti egali. Cautam disperati egalitate, si asta in fiecare zi. Sunt persoane care nu ies in oras cu alte persoane pentru ca s-ar simti prea prejos pentru ca nu au calitati fizice deosebite sau alte cele, si atunci aleg sa iasa cu oameni de talia lor, mult mai imperfecti. Oare acesti oameni nu sunt ipocriti?

Cred cu mare putere ca atunci cand fiecare om a fost trimis pe pamant, a fost trimis sa fie un om ca oricare altul, si ca toti am fost trimisi egali. Bine, unii spun "Daca suntem egali, de ce el e presedinte si eu doar o vanzatoare?"sau "De ce ea e frumoasa, are bani, are de toate si eu nu?" si lista intrebarilor poate continua. Adevarul vazut prin prisma intelepciunii mele este acela ca de-a lungul vietii, un om face o serie de alegeri, bune sau rele. Chiar daca ne-am nascut egali, poate tu in timp ce el invata, fumai iarba si te distrai la petreceri, si astfel viata la un moment v-a rasplatit pe amandoi cu cat ati meritat.
Normal ca mai este si cazul in care cel care are tot e inca mult prea mic pt a fi luptat pentru ceva, ci s-a trezit intr-un palat necunoscand cum e sa umbli cu talpile goale pe pamant.
Acesti oameni nu trebuie invidiati. Chiar daca la exterior au tot, per total nu pot avea tot.
Ce e interesant e ca de cate ori am avut ocazia sa vizitez familii cu mai multi copii si nu foarte bogate, am gasit atata bucurie incat ma incarcam fara sa realizez. Chiar daca le era greu, chiar daca si-ar fi dorit alta viata, ei zambeau si ma faceau si pe mine sa zambesc. Asta da viata !

Trece timpul si iti dai seama ca prea multe minute ti le-ai petrecut incruntandu-te, facand riduri, fiind prea ingrijorat si invidios, timp in care ai uitat sa zambesti, si sa te bucuri de ce ai si sa incerci ca minutele alea sa le traiesti din plin. Oamenii se plang ca timpul fuge fara a le da o instiintare, dar adevarul e ca timpul nu fuge, el se taraie, noi ne inchidem intr-o nava spatiala si decolam spre un univers plin de invidie si rautate, iar cand mai ne trezim la realitate si realizam ca trebuie sa aterizam, acuzam timpul de un delict de care el nu e raspunzator.

Ia viata asa cum e si bucurate din plin, pentru ca asta poti face!

2.

Si-a facut curaj si a incercat sa ii pacaleasca. Pe cine? Normal ca pe ei, pe demoni! Da, a incercat, sa ii pacaleasca... A construit un nou vis. Ai spune ca era chiar perfect, i-a adunat pe toti la un loc si le-a inscenat cea mai frumoasa poveste, in acelasi timp escapada pentru ea. Ei nu s-au prins la inceput. Ea era cea care castiga, in sfarsit. Degeaba, nu sunt nici ei prosti, au pus mana pe o victima si tin de ea cu dintii.

Ceasul cel vechi si mare de pe perete incepe sa sune. NUUU-striga ea din vis. "Nu acuma", completeaza. Se chinuie sa nu se trezeasca, sa nu piarda visul, sa ii pacaleasca. Chiar daca se zbate, chiar daca isi astupa urechile sa nu auda cum ceasul o inchide la loc in inchisoarea demonilor, nu poate face nimic. Demonii inving din nou, schimba visul si in final tot ea plange. Din nou, ea plange!

Totusi, azi are ceva ce ieri nu avea. Azi are speranta ca la noapte se va putea reintoarce in vis si schimba soarta vietii ei, ca va putea sa schimbe traiectoria visului, ca va scapa in sfarsit de ei.

Si cat spera...

primul capitol

Viseaza. Iubeste visul acesta, e acelasi si totusi de fiecare data se schimba. Cand e trista, se cuibareste in patul ei si se gandeste la vis. Se simte atat de bine, parca il atinge, parca intreaga ei viata s-ar intrepatrunde cu visul. E regizorul perfect. Creaza cele mai perfecte decoruri; actorii, inclusiv ea, sunt foarte expresivi si totodata naturali...nimic nu e nelalocul lui, totul e o armonie. E talentata, pacat ca oamenii nu pot vedea ce capodopere creeaza ea noaptea, ce vise perfecte tese mintea ei.

Degeaba, e tarziu. Se uita in mod repetat la ceas, poate poate il va putea opri, timpul desigur. Dupa 30min de amagire, se ridica din pat. Din nou, durerile necrutatoare de spate. Stie ea, durerile sunt doar consecintele fizice a luptelor pe care le dau demonii in ea. Nu are ce face, fiecare are demonii lui, de culoarea aurei fiecaruia. Ea inca nu si-a vazut aura, nu le stie culoarea...dar nici nu ii mai pasa. Deschide fereastra. In mod normal, ar trebui sa se bucure de aerul curat de afara si de privelistea minunata, dar ea face totul mecanic, de multe ori uitand de fapt de ce mai deschide geamul. Apoi isi aminteste: "ca sa aeriseasca camera". Isi ia halatul si din greseala intalneste oglinda cea mare din centrul camerei, din nou se intristeaza. Asa se intampla in fiecare dimineata. Coboara scarile, ajunge la parter si intra in baie. Aici e momentul in care poate spune ca isi incepe ziua. Cand iese din baie, parca totul e mort, cel putin pentru ea. Lumea e aceeasi, daca nu s-ar auzi pasii ei pe gresia alba, nimeni nu si-ar da seama ca exista- ce bine s-ar simti atunci. Dar nu, nu e atat de norocoasa, nenorocita de gresie o da de gol. In mintea ei se gandeste ca poate si gresia are proprii ei demoni, si poate ca si ea sufera. Cine poate stii?

E un mic robotel. E calma, raspunde la intrebari si chiar se chinuie sa duca o semiconversatie, stie ca oamenii se simt bine cand sunt ascultati. Se adanceste in treburi de casa, mai nou s-a apucat de gatit. E ceva special cu gatitul, ii place sa stie ca are puterea de a creea ceva, acel ceva ce ii ajuta pe altii sa traiasca mai departe. Stie ca e foarte pompos , dar ei ii place sa stie ca face ceva maret pentru omenire. Oricum, restul zilei doar se pierde in aceleasi discutii- care culmea, se repeta in fiecare zi. S-a obisnuit. E simplu, spune ce vor altii sa auda, si asa cine stie daca in fond si la urma urmei ea chiar aia ar vrea sa spuna? Sau pur si simplu se amageste cu gandul ca tot ce spune chiar simte.

Demonii s-au intors. Oriunde se intoarce ii vede si ei o storc de puteri. Ii iau si ultima picatura din seva bucuriei care mai curgea prin trupul ei. Nu stie de ce, cum si cand i-a lasat sa o controleze intratat, dar acum regreta situtia de fata. Degeaba, e cam tarziu, gandeste ea si se apuca si tese vise. Daca nu ar fi atat de mult zgomot in jurul ei, ar putea chiar termina vreun vis, dar asa doar se amageste.

In fiecare zi, incurajata si de altii, isi spune ca o sa scape de ei. O sa ii pacaleasca, o sa ii prosteasca si o sa constriasca un vis special pentru ei si o sa ii ascunda acolo intr-una dintre cutiile magice, care atunci cand sunt pline se inchid si nu se vor mai putea deschide. Si apoi va ascunde cutia incel mai intunecat loc din inima ei si va sterge orice urma din drumul pana acolo, ca niciodata sa nu se mai intoarca. Dar niciodata nu reuseste sa termine visul, tot timpul demonii o opresc si o demoralizeza atat de tare incat uita tot si se pierde in neant. Cand revine e prea tarziu, deja e ziua. Visele au cea mai mare putere noaptea, nu ziua, ziua e prea mult zgomot.

Nimic nu o mai mira, nimic nu o mai face sa tresara. Rade mecanic, si rade mult. Lumea se simte bine cand ea rade, au impresia ca sunt ei buni comedianti si ea nu se chinuie sa ii contrazica. De cate ori asculta oful cuiva realizeaza ce trista e viata ei. Altii poate o vad perfecta, dar ea, ea o uraste. Nimic nu o mai face sa se simta in viata. Parca fix acum toata omenirea si tot ce e dincolo de ea s-au hotarat sa ii arate cat de moarta a devenit. E moarta si totusi respira. E moarta si totusi mai schimba destine. E moarta si totusi pe altii ii tine in viata. Stie, asta e menirea ei. Macar atat sa faca, daca restul a murit pentru ea.

Si totusi, au fost multe zile cand deschidea geamul dimineata si se bucura de verdele crud al ierbii si de albastru patat cu alb al cerului. Pe atunci nu stia de existenta demonilor. Ea era pura si ei nu o deranjau. Ea s-a schimbat, si ei nu au pierdut ocazia. Acum ea isi duce existenta trista pentru ca stie ca totul e o consecinta a alegerilor ei gresite. S-a impacat cu ideea.

va urma...

cum o simpla zi de 1mai te poate maturiza

azi e 2mai si culmea sunt impacata cu mine insumi. as fi poate chiar fericita, daca oboseala nu si-ar spune cuvantul. dupa mult timp, pot afirma sus si tare "sunt mandra de mine". nu vreau sa fiu nici narcisista nici sa dau dovada de un snobism mascat, sunt pur si simplu sincera.

mult timp, acest timp poate fi usor masurat in luni, mi-a fost scarba, jena de ce am ajuns din cauza ca m-am lasat prada compromisului, intr-un fel-mai bine zis prostiei de a incerca de a fi altfel doar pentru ca cine eram nu era destul de bine privit de cei pe care vroiam sa ii impresionez.

bun, revenind. ziua de 1mai, nu a fost -teoretic vorbind, excelenta. expresia potrivita ar fi "a fost o zi complexa". am vazut oameni, despre care credeam ca sunt mult mai "cu nasul pe sus"facand munca de jos fara a schita o strambatura si normal, k am vazut si reciproca lor. m-a pus pe ganduri. acum cateva luni, probabil k eram si eu o imagine a consecintei reciprocelor, dar ieri, ieri am inceput sa ma maturizez.

mi-am dat seama ca totusi nu mi-am pierdut de tot principiile, ca inca nu e prea tarziu sa arat ca un om nu e facut doar dintr-o serie de accesorii si ca, dincolo de aparente oamenii sunt niste oaze, gata de a fi descoperite.
in spatele fiecarui cuvant scris azi, se ascund o sumedenie de alte cuvinte, pe care nu vreau/pot sa le exprim. poate e din cauza oboselii sau a fricii de a citi ce subconstientul dicteaza. prefer sa nu stiu cu adevarat raspunsul.

concluzia ?
oamenii ranesc si vor rani intotdeauna, asta ne e firea, important e sa ajungi in punctul in care poti atinge controlul si intelepciunea de a opri un ciclu al ranirii, in fond si la urma urmei, pe tine te ranesti cel mai mult.

[un exemplu mai usor de digerat: fiecare om e o piatra, doar ca la fiecare difera gradul de stralucire. celelalte pietre te pot lovi si prin lovitura lor te pot slefui. unele pietre, dupa un anumit timp ajung sa devina niste mici diamante, pentru ca au fost atat de bine slefuite. intrebarea e : acele pietre care au slefuit cum au ramas?...din pacate, au ramas doar cu zgarieturi, fara luciu deloc, si acel inceput de luciu pe care probabil l-au avut la inceput, a disparut] -la fel cu oamenii.

despre bunatate

Ma uit la oamenii din jurul meu, majoritatea sunt oameni asa-zisi buni... si totusi ma intreb "cum arata un om bun?"

In gimnaziu, pe cand am inceput sa o iau pe carari ma intunecate, am intalnit o persoana [total intamplator] si ne-am imprietenit. Datorita ei, eu, pana acum tot cred ca am reusit sa imi gasesc drumul spre o lumina oarecare. Ea a fost prima persoana despre care eu am afirmat "e un om bun". De ce? In primul rand, era genul de om pentru care conta foarte mult interiorul unui om, [si nu e un cliseu] ei chiar ii pasa de oameni, se interesa de toata lumea, era putin timida, nu ii placea sa fie ridicata in slavi, zambea si cel mai important ridica oameni. Acum cand stau si ma gandesc, pentru ea, oamenii erau ca niste copilasi speriati. Orice copil speriat are nevoie de o mangaiere si de un sentiment de siguranta. Vorbind cu ea, primeai aceste lucruri. In acel an, ea mi-a fost exemplul pentru a deveni o persoana mai buna. Apoi, am realizat, ca nimeni nu e perfect si fiecare "cadem" la anumit capitol.

In ziua de azi e greu de vazut care persoane tind sa fie bune. Toti purtam masti, toti la un moment dat tindem sa fim loviti de ipocrizie. De multe ori, cand vad o persoana care ma ajuta fara niciun motiv anume, incep sa suspectez. Probabil mass-media si educatia poarta vina. Ni se spune in fiecare zi ca lumea este un loc primejdios, ca oamenii nu vor decat sa iti faca rau si ca nu trebuie sa te increzi in nimeni.

Pacat.

Dar stiu, ca sunt printre noi multi ingeri deghizati in oameni. Multi care nu iti vor zambi pentru a-ti cere ceva, multi care iti vor da o mana de ajutor ca sa te ridici fara sa iti ceara sa le dai mana inapoi, multi care te vor duce departe fara sa iti ceara bani de bilet...

Toata chestia e "cum iti dai seama care sunt?", raspuns "cand ii vei intalni, iti vei da seama".

asteapta!

Da! Asteapta!!!

Zic eu, omul care nici cand mananca nu sta linistit, cu toate ca stie ca graba aceasta ii va aduce numai probleme de sanatate.
Viata iti da tot, cu conditia sa astepti! Si azi mi s-a adeverit.

Numai cand te gandesti ca atunci cand vorbesti cu o persoana si o tot intrerupi, fara sa iti dai seama ca de la un moment dat acea pesoana isi va pierde ideea si in loc de a spune tot, va reusi sa spuna doar o parte din "tot". Intrerupem persoanele ori ca vrem sa ajunga mai repede la "subiect", ca nu mai avem rabdare, ori ca noua ni se pare ca oricum orice va spune noi deja stim, ori nu ne pasa si vrem sa termine mai repede. In oricare din cazuri, noi nu putem astepta. Si astfel, fara sa ne dam seama, fara ca persoana in cauza sa isi dea seama, o ranim. O facem sa ne spuna ce/cat vrem noi...in loc sa asteptam, sa lasam persoana sa se descarce, sa ne explice, sa se simta bine ca poate si e lasata in voie sa isi spuna parerea, ca e respectata.

Sa nu uitam de cozi. Cozile sunt o prostie, o prostie de care, cel putin romanii nu vor sa scape. Ne mintim intr-una ca uram cozile, cand de fapt le iubim. [cel putin asa vad eu lucrurile] In fine, ideea e ca ne plangem si ne enervam si dam vina pe toata lumea de la femeia de serviciu pana la presedinte pentru simplul fapt ca ne grabim. Eu sincer, dar sincer, cred ca daca toata lumea ar pleca spre un ghiseu cu un dram de liniste si nu s-ar gandi doar la "azi, oare cate ore va trebui sa stau la coada aia infernala ca sa apuc sa platesc ca un om cinstit cheltuielile?", ci ar merge gandind "am timp, nu ma grabesc"...cozile nu ar mai fi asa mari, sau ar fi, avand in vedere placerea neinteleasa a omului de rand de a sta la coada. Ca o paranteza, ii inteleg pe cei ce stau la coada...nu de mult, in timp ce asteptam sa platesc factura RDS, si ma uitam din minut in minut la ceas, ca doar in 15minute trebuia sa fiu la ceva meci...o doamna mai in varsta incepu a face conversatie cu mine. Din politete, nu am putut fi indiferenta, asa ca m-am purtat cuviincios si am vorbit cu stimata doamna...in doar 10 minute aflasem tot ce nu stiam/nu vroiam sa stiu despre tara, comunism, fiice, politica, partide, pensie, saracie, sot, curatenie, etc. Si abia atunci mi-am dat seama, la oameni de aia le plac cozile ca abia cu ajutorul lor se pot descarca. Din cauza stresului si a nesfarsitei grabe, isi dau seama ca nu mai au cu cine vorbi [in cazul batranei, cauza era singuratea] si atunci...sa stam la coada!

Apoi mai sunt si genul acela de oameni care cand dau peste o problema, de obicei de una legata de suflet, minte, iubire, etc...vor sa fie lasati in pace, in propria lor durere si sa se vindece singuri. Eu ma numar printre acestia. Nu imi place sa fiu stresata cu intrebari de genu' : "dar de ce esti asa?","dar de ce nu vrei sa vorbesti cu mine?", "nu ai incredere in mine?", "spune-mi, ce pot sa fac sa te simti mai bine?" La cea din urma intrebare raspunsul ar fi "sa ma lasi in pace!", dar cum nimeni nu poate fi atat de direct, mai ales cu persoanele la care tii, ajunge doar sa spui "imi pare rau, dar sunt obosita si as vrea sa ma culc", cand de fapt poate o sa mergi sa te uiti la un film, sau o sa faci orice altceva care sa te faca sa te gandesti la altceva. Oamenii au impresia ca daca "intra"in tine cu intrebari, daca te descos, daca iti arata ca sunt acolo pentru tine, tu te vei simti mai bine, cand de fapt, ei te dau mai tare peste cap. Tu stii ca nu esti ok si iti dai seama ca tu nefiind ok ii faci si pe ceilalti si fie confuzi si apoi incepi sa te simti vinovat si din cauza aia. Nu e mai usor ca ei doar sa astepte? Ca tu oricum stii unde gresesti, dar iti trebuie timp sa rumeni...si dupa ce ti-ai revenit, intoarcerea va fii mult mai triumfatoare. [prin tot pasajul acesta nu doresc sa fac pe nimeni vinovat de nimic, in caz ca unii care il vor citi, se vor simti]

Sa nu vorbesc de cei obsedati de ceva. Sunt tot felul de obsesii, de mai multe feluri, dar in final tot obsesii se numesc. Cei care vor un partener... aceia vad in oricare persoana care vorbeste cu ei un posibil iubit/iubita si fara sa isi dea seama o arata. Oamenii simt cand esti disperat si de aia se indeparteaza si tu ce faci, incepi sa fii si mai obsedat si complexat si instabil. Cred cu tarie ca orice trebuie sa se intample se va intampla. Ca un exemplu palpabil, tin minte ca anul trecut eram si eu la randul meu obsedata de ideea de a avea un iubit. Ii uram pe cei cuplati, nu mai suportam malul, nu mai suportam filmele siropoase si tot timpul ma plangeam "eu ce am de nu pot avea un iubit?". Incepusem sa cred ca arat intr-un asa hal incat nimeni nu ma poate dori, am inceput sa ma vad grasa, sa ma indoiesc de abilitatile mele mintale siii ma plangeam intruna. Am scazut la scoala, in loc sa slabesc m-am ingrasat si ghici ce, no boyfriend. In ziua in care am zis "nu-mi mai pasa, nu mai am nevoie de un iubit" totul s-a schimbat[adevarul era ca deja se terminase si scoala si eram libera din multe puncte de vedere]. Si, cum am inceput sa nu mai caut iubiti, au inceput sa ma caute ei pe mine. In prima saptamana aveam deja 2 pretendenti, apoi 3...pana am ajuns in curs de 20zile la 4. Si eram asa de aiurita, nu imi venea sa cred...si atunci mi-am dat seama, ca daca as fi asteptat si nu as fi umblat ca o obsedata probabil as fi fost si mai fericita si sigur nu as fi scazut la scoala. [ si da, am reusit sa slabesc]

E ciudat ca fix eu sa vrobesc despre verbul "a astepta", dar simt nevoia sa o fac. In viata toate momentele frumoase le pierzi tocmai din cauza faptului ca nu mai poti astepta si vrei altceva, vrei alt moment mai frumos, mai bun, mai scump, mai stralucitor...

Cel mai bun exemplu pentru tot ce am vrut eu sa zic mai sus e filmul "click".

trebuie sa scriu

Azi a fost ziua concluziilor. Azi am auzit lucruri care nu as fi vrut probabil sa le aud si tot azi am recunoscut adevaruri dureroase, adevaruri negate. Nu sunt nici trista si nici fericita. De fapt, SUNT trista, sunt trista cand vad ca nu pot "ridica" oamenii de langa mine, cand vad ca tot ce mi se intampla mie e ok, cand vad ca nu mai am probleme si ceilalti de langa mine au si eu nu pot si nu stiu ce/cum sa fac ca sa ii aduc in starea mea. E mai mult sentimentul acela de vinovatie. Mai demult, puteam consola si vorbi cu oricine pentru ca si eu la randul meu aveam n probleme de rezolvat si ii intelegeam sau vroiam sa ii inteleg ca apoi sa stiu ca cineva ma va asculta. Acum, eu sunt pusa in pozitia celui care asculta, eu nu am asa-zise "probleme" de impartasit si tot eu nu stiu cum sa ii fac pe ceilalti sa se simta mai bine si sa fie fericiti, daca eu sunt fericita. Stiu, sunt o egoista, si o recunosc!

Am ajuns sa las in spate prieteniile de anul trecut doar din cauza faptului ca simt ca nu mai am ce impartasi cu lumea aceea si ca simt ca nu mai pot cara atatea "poveri" dupa mine. Am inceput sa vreau a fi lasata in pace si uitata. Eu, eu care muream dupa noi contacte, noi prieteni, noi conversatii...eu, am inceput sa evit oamenii si azi chiar sa freak out cand un tip a inceput sa faca conversatie cu mine! Eu, care acum cateva luni, as fi vorbit ore cu orice persoana dornica sa ma cunoasca.

Stiu de ce sunt asa. Mi-am dat seama de ceva timp, azi doar am recunoscut-o. Adevarul e ca nu mai am nevoie de oameni, deoarece am langa mine un iubit, care atunci cand il imbratisez simt ca strang in brate o lume intreaga, plus ca pe langa asta mai am si o prietena foarte buna, care in caz de ceva goluri e langa mine intotdeauna gata sa le umple.

Tot timpul am stiut ca sunt puternica si ca oricand as putea incepe de la 0, asta e cel mai mare avantaj pe care il am, doar ca niciodata, cel putin pana azi, nu am putut-o recunoaste. Cand viata ta se umple cu iubire neconditionata, cand tu reusesti sa lasi in spate toate frustrarile copilariei si toate complexele, cand simti ca ai ajuns sa controlezi tot, atunci nu mai simti nevoia de alte persoane. Si ajungem la narcisism. De asta nu am putut niciodata sa recunosc tot ce am scris mai sus, pentru ca a recunoaste ca pot ajunge o narcisista e ca si cum m-as trimite singura la spanzuratoare. Nu vreau sa recunosc ca as putea reusi singura in viata, inca trebuie sa traiesc cu ideea ca am nevoie de oameni pentru a reusi, nu vreau sa-mi refulez trecutul.

Si mai e si problema "manipularii". Am inceput sa observ ca o practic inconstient, cu oameni cu care nu vreau sa o practic. Poate nu e chiar manipulare, dar oricum, orice as face simt ca ii constrang pe oameni sa actioneze exact cum eu doresc si simt ca prin orice gest de al meu ii condamn la un favor, de orice fel. Asta NU suport!!!

Imi place unde am ajuns, in sfarsit dupa atatia ani, pot spune ca sunt mandra de mine. Dar in acelasi timp, ma sperie persoana care am devenit si imi dau seama ca zilnic imi caut scuze pentru comportamentul meu. Oamenii care nu gresesc nu isi cauta scuze! Prin urmare, azi mi-am dat seama ca gresesc. Gresesc in multe feluri...ma consider superioara altora [si nu ma refer din punct de vedere intelectual, ci vestimentar, comportamental sau din perspectiva mea asupra vietii, maturitatii mele], nu mai accept lumea asa cum e ea-ori incerc sa o schimb ori fug de ea, joc teatru, doar ca sa fiu lasata in pace si ca sa nu par nesociabila, sunt irascibila si tind sa invinovatesc lumea mai draga mie pentru frustrarile mele, nefiind capabila sa imi recunosc cinstit greseala. Sunt intr-un fel, un personaj din "mean girls", singura diferenta e ca eu is updatata.

Timp de cateva luni, dandu-mi seama de tot ce am scris mai sus, imi ziceam zilnic "de maine ma schimb!", "de maine nu mai fac aia", "de maine ..."...si ghici ce? Au trecut deja cateva zeci de "maine". Nu pot zice ca nu am ameliorat anumite iesiri, doar ca din moment ce in sufletul meu tot exista [doar eu refuz sa le arat] nu e tot acelasi lucru?

Si da, sunt frustrata.

Ieri, cineva mi-a zis "esti un om foarte bun". Nu cred ca mi-a mai zis vreodata cineva asa ceva. Mi-o venit sa imi dau palmi si i-am raspuns sincer "am fost, acum sunt dezamagita de mine insumi". Si acea persoana a spus ca varsta e de vina, sincer, din tot sufletul sper sa aiba dreptate. Si da, mai demult chiar eram un om bun, chiar iertam imediat si incercam sa uit tot doar ca nu cumva reamintindu-mi sa incep sa urasc persoana respectiva. Tineam mult la "fii un om credincios!", nu ca acuma nu tin, acuma doar actionez dupa propria-mi perspectiva a ce inseamna a fii un om credincios. De multe ori, in decursul acestui an, imi venea sa ma razbun... sa ma eliberez de toata acea tensiune si furie tinuta captiva timp de atatia ani, dar nu am facut-o..sau cel putin nu pe fata, doar in vise subconstientul ma razbuna.

Sunt un fel de epava bine redecorata deasupra, vopsita in culori colorate, lustruita...