trebuie sa scriu

Azi a fost ziua concluziilor. Azi am auzit lucruri care nu as fi vrut probabil sa le aud si tot azi am recunoscut adevaruri dureroase, adevaruri negate. Nu sunt nici trista si nici fericita. De fapt, SUNT trista, sunt trista cand vad ca nu pot "ridica" oamenii de langa mine, cand vad ca tot ce mi se intampla mie e ok, cand vad ca nu mai am probleme si ceilalti de langa mine au si eu nu pot si nu stiu ce/cum sa fac ca sa ii aduc in starea mea. E mai mult sentimentul acela de vinovatie. Mai demult, puteam consola si vorbi cu oricine pentru ca si eu la randul meu aveam n probleme de rezolvat si ii intelegeam sau vroiam sa ii inteleg ca apoi sa stiu ca cineva ma va asculta. Acum, eu sunt pusa in pozitia celui care asculta, eu nu am asa-zise "probleme" de impartasit si tot eu nu stiu cum sa ii fac pe ceilalti sa se simta mai bine si sa fie fericiti, daca eu sunt fericita. Stiu, sunt o egoista, si o recunosc!

Am ajuns sa las in spate prieteniile de anul trecut doar din cauza faptului ca simt ca nu mai am ce impartasi cu lumea aceea si ca simt ca nu mai pot cara atatea "poveri" dupa mine. Am inceput sa vreau a fi lasata in pace si uitata. Eu, eu care muream dupa noi contacte, noi prieteni, noi conversatii...eu, am inceput sa evit oamenii si azi chiar sa freak out cand un tip a inceput sa faca conversatie cu mine! Eu, care acum cateva luni, as fi vorbit ore cu orice persoana dornica sa ma cunoasca.

Stiu de ce sunt asa. Mi-am dat seama de ceva timp, azi doar am recunoscut-o. Adevarul e ca nu mai am nevoie de oameni, deoarece am langa mine un iubit, care atunci cand il imbratisez simt ca strang in brate o lume intreaga, plus ca pe langa asta mai am si o prietena foarte buna, care in caz de ceva goluri e langa mine intotdeauna gata sa le umple.

Tot timpul am stiut ca sunt puternica si ca oricand as putea incepe de la 0, asta e cel mai mare avantaj pe care il am, doar ca niciodata, cel putin pana azi, nu am putut-o recunoaste. Cand viata ta se umple cu iubire neconditionata, cand tu reusesti sa lasi in spate toate frustrarile copilariei si toate complexele, cand simti ca ai ajuns sa controlezi tot, atunci nu mai simti nevoia de alte persoane. Si ajungem la narcisism. De asta nu am putut niciodata sa recunosc tot ce am scris mai sus, pentru ca a recunoaste ca pot ajunge o narcisista e ca si cum m-as trimite singura la spanzuratoare. Nu vreau sa recunosc ca as putea reusi singura in viata, inca trebuie sa traiesc cu ideea ca am nevoie de oameni pentru a reusi, nu vreau sa-mi refulez trecutul.

Si mai e si problema "manipularii". Am inceput sa observ ca o practic inconstient, cu oameni cu care nu vreau sa o practic. Poate nu e chiar manipulare, dar oricum, orice as face simt ca ii constrang pe oameni sa actioneze exact cum eu doresc si simt ca prin orice gest de al meu ii condamn la un favor, de orice fel. Asta NU suport!!!

Imi place unde am ajuns, in sfarsit dupa atatia ani, pot spune ca sunt mandra de mine. Dar in acelasi timp, ma sperie persoana care am devenit si imi dau seama ca zilnic imi caut scuze pentru comportamentul meu. Oamenii care nu gresesc nu isi cauta scuze! Prin urmare, azi mi-am dat seama ca gresesc. Gresesc in multe feluri...ma consider superioara altora [si nu ma refer din punct de vedere intelectual, ci vestimentar, comportamental sau din perspectiva mea asupra vietii, maturitatii mele], nu mai accept lumea asa cum e ea-ori incerc sa o schimb ori fug de ea, joc teatru, doar ca sa fiu lasata in pace si ca sa nu par nesociabila, sunt irascibila si tind sa invinovatesc lumea mai draga mie pentru frustrarile mele, nefiind capabila sa imi recunosc cinstit greseala. Sunt intr-un fel, un personaj din "mean girls", singura diferenta e ca eu is updatata.

Timp de cateva luni, dandu-mi seama de tot ce am scris mai sus, imi ziceam zilnic "de maine ma schimb!", "de maine nu mai fac aia", "de maine ..."...si ghici ce? Au trecut deja cateva zeci de "maine". Nu pot zice ca nu am ameliorat anumite iesiri, doar ca din moment ce in sufletul meu tot exista [doar eu refuz sa le arat] nu e tot acelasi lucru?

Si da, sunt frustrata.

Ieri, cineva mi-a zis "esti un om foarte bun". Nu cred ca mi-a mai zis vreodata cineva asa ceva. Mi-o venit sa imi dau palmi si i-am raspuns sincer "am fost, acum sunt dezamagita de mine insumi". Si acea persoana a spus ca varsta e de vina, sincer, din tot sufletul sper sa aiba dreptate. Si da, mai demult chiar eram un om bun, chiar iertam imediat si incercam sa uit tot doar ca nu cumva reamintindu-mi sa incep sa urasc persoana respectiva. Tineam mult la "fii un om credincios!", nu ca acuma nu tin, acuma doar actionez dupa propria-mi perspectiva a ce inseamna a fii un om credincios. De multe ori, in decursul acestui an, imi venea sa ma razbun... sa ma eliberez de toata acea tensiune si furie tinuta captiva timp de atatia ani, dar nu am facut-o..sau cel putin nu pe fata, doar in vise subconstientul ma razbuna.

Sunt un fel de epava bine redecorata deasupra, vopsita in culori colorate, lustruita...